Libertatea... de a te regăsi... la o răscruce de gânduri, de vise, de şoapte... din prezent în trecut şi înapoi în viitor!

Cel puţin din punct de vedere calendaristic, a venit iarna. Şi abia aştept prima ninsoare. Îţi aminteşti cum ne-am îmbrăcat în alb în urmă cu trei ani? Niciodată n-am iubit zăpada mai mult ca atunci! Pentru că existai tu, cel pe care sufletul meu în sfârşit îl recunoscuse. Noi n-am avut nevoie niciodată de prea multe cuvinte, dar uneori am simţit nevoia să-ţi aştern în litere ceea ce simt, ceea ce trăiesc, ceea ce eşti şi aduci odată cu tine. Aşa se face că acum, la ceas aniversar, le las din nou să vorbească. Oricât de puţine şi de inexacte ar fi. Pentru că de cele mai multe ori privirile nu se pot traduce. Şi nici dansul sufletelor sau muzica mâinilor. Sau felul în care m-ai făcut să mă deschid către tine şi să te las să mă învălui, să-mi doresc să ţină o viaţă şi dincolo de ea...

Nu ştiu dacă până acum am reuşit să-ţi legăn, măcar puţin, visele, să-ţi odihnesc speranţele sau fruntea plină de griji şi mâinile care mă descoperă iar şi iar şi mă apără. Dar ştiu că a venit vremea să creştem din nou, picătură cu picătură, rugă cu rugă.

Azi, mai mult decât oricând, îţi mulţumesc. Pentru tot ceea ce-mi eşti şi pentru tot ce-ai vrea să-mi fii, pentru tot ce-am trăit şi pentru tot ce am clădit, dar mai ales pentru tot ceea ce va urma. Pentru cuvintele spuse, dar şi pentru tăceri, pentru toate apropierile, dar şi pentru toate depărtările. Pentru că oriunde ai fi şi oriunde m-aş afla, fiecare dintre noi e întreg doar atunci când suntem împreună!