Slalom printre cuvinte

Dorinţă de iarnă

2012-01-25T11:35:00.008+02:00

Aş vrea să mă îngrop în zăpadă

şi să zac aşa, întinsă,
până-n primăvară
să răsară din mine
câteva fire de iarbă
şi poate o floare cu şapte culori
ca-n desenele animate de altădată
poate atunci aminte-mi voi aduce
iarăşi de mine
când ţineam curcubeul în palmă...

(foto: undeva în Bucureşti, în urmă cu câteva ore)

Unde ni-s fetele de altădată?

2012-01-17T17:49:00.003+02:00

Realitatea-i tristă, da... fetele de azi sunt mamele de mâine... dacă vor mai considera de nasul lor o astfel de meserie. Viitorul? Nu cred că mai sună de mult bine, cam de când am uitat de valori, de credinţă.

Ei sunt fiii voştri! Cum i-aţi născut, aşa-i aveţi! Ce le găsiţi vina numai lor? Vă trebuie preoţi mai buni? Naşteţi-i! Iată vă spun că tot poporul este răspunzător că nu are slujitori mai străvezii spre Dumnezeu, mai ai Împărăţiei lui Dumnezeu! Poporul îşi are în toate privinţele povăţuitorii pe care îi merită. (Pr. Arsenie Boca)

Cât timp nu vom face schimbarea necesară, vom continua să avem conducători incapabili, huligani pe străzi sau fete... sofisticate...

La aniversară

2012-01-15T00:00:00.001+02:00

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Matei are nevoie de ajutorul nostru ca să crească!

2012-01-13T14:47:00.008+02:00

Ştiu, mulţi vor spune "alt copil bolnav". Ei bine, da, altul, pe lângă toţi care există în lumea Internetului şi în afara ei. Asta nu înseamnă că trebuie trecut cu vederea. Am citit titlul postării, cele câteva rânduri de introducere, iar când am dat cu ochii de numele său am tresărit; nu era un Matei cunoscut, dar asta nu m-a făcut să renunţ de la a mai citi. Pentru că şi dacă i-aş cunoaşte pe toţi copiii bolnavi din această lume, tot n-aş putea să rămân indiferentă.

La 2 luni, Matei începea prima cură de citostatice, urmând ca după alte două luni să fie operat pentru înlăturarea unei tumori maligne situate în abdomen şi coloana vertebrală. Aşa se face că la doar un an de zile, când alţi pitici învaţă să vorbească sau să meargă, Matei trebuie să lupte să învingă o boală cruntă: cancerul. Numai că, la fel cum are nevoie de ajutor ca să înveţe să păşească în lumea asta mare, la fel trebuie ajutat să trăiască, mai ales că are şanse să supravieţuiască.

Cei care vor să îl ajute financiar pe Matei o pot face:

In conturile de mai jos

Lei: RO75 RZBR 0000 0600 1002 0501 - Raiffeisen Bank, Agentia Apusului, titular SIMPALEAN IOANA ALINA

Euro: RO46 RZBR 0000 0600 1351 7388 - Raiffeisen Bank , Agentia Berceni , titular SIMPALEAN TRAIAN GHEORGHE; SWIFT : RZBRROBU

Numere de teledon (obtinute cu sprijinul Asociatiei P.A.V.E.L.) pentru campania: “Ajutor Matei!“ - in perioada 14 decembrie 2011 - 14 martie 2012

0900 900 200 - 5 euro/apel (numar apelabil doar din reteaua Romtelecom)
0900 900 202 - 10 euro/apel (numar apelabil doar din reteaua Romtelecom)

Prin transfer WESTERN UNION, Money Gram - aveti nevoie doar de nume si tara: SIMPALEAN Traian Gheorghe sau SIMPALEAN Ioana Alina; ROMANIA

Pentru sistemul PayPal accesaţi site-ul lui Matei, butonul fiind situat în bara de meniu din stânga.

Scrisoare de adio: "Unde este Dumnezeu, mamă? Unde este Dumnezeu, tată? Nu vedeţi că înnebunim fără El?"

2012-01-12T18:16:00.006+02:00

Adolescenţilor zilelor noastre şi celor ce vor veni, dar mai ales părinţilor acestora...

<< „ Salvaţi sufletele noastre” , S.O.S….., aşa a îndrăznit să scrie cineva pe peretele closetului de la liceu ( printre toate celelalte porcării sexuale)... Da, acesta e strigătul meu nerostit, poate strigătul generaţiei mele, înnăbuşit în inimile noastre, sub mormanele de gunoi ale vieţii de zi cu zi, de chiştoace şi sticle goale, de prezervative şi seringi; de decibelii muzicii date la maxim, de buzele şi corpul celui îmbrăţişat nu din dragoste ( ce e aia poate că nu ştiţi nici voi!), ci din disperarea aceea scârboasă a bătrânilor neputincioşi, de a nu fi singuri! Da, acesta e adevărul nostru, partea cea nobilă şi frumoasă din noi, şi nu putem să-l scriem decât pe pereţii veceului!
De câte ori deschidem gura sau întindem mâna către voi ne trataţi ca pe nişte cerşetori: ne daţi repede bani sau dulciuri sau ţoale ca nu cumva să ne iasă de pe buze strigătul acesta periculos care v-ar pune în cea mai jenantă postură din viaţa voastră, aceea de a nu şti pentru ce trăiţi sau care e sensul vieţii la care ne-aţi chemat, născându-ne; ori ca nu cumva mâna întinsă să cerşească Adevărul pe care nu-l cunoaşteţi, asta fiind maximum de onestitate de care sunteţi în stare, pentru că în rest ne minţiţi fără probleme… De fapt, ne umpleţi şi nouă farfuriile cu ceea ce curge din televizoare…
Ne daţi bani şi o rupeţi la fugă să faceţi alţii, lăsându-ne singuri cu cel mai viclean dintre monştrii acestei lumi: Banul. Parcă el ar fi nu numai stăpânul vostru ci şi copilul vostru: de multe ori mă întreb dacă voi faceţi bani pentru mine sau eu m-am născut ca să daţi un sens nobil sclaviei voastre…">> (scrisoarea în întregime)

Şi cu asta ce-am făcut?

2012-01-08T20:34:00.002+02:00

Ne-am trezit din hibernare
Şi-am strigat cât am putut :
Sus Cutare ! Jos Cutare !
Şi cu asta ce-am făcut ?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Şi-am luptat, cum am ştiut,
S-avem nouă guvernare,
Şi cu asta ce-am făcut ?

Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în sărăcie,
Şi cu asta ce-am făcut ?

Ia corupţia amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare,
Şi cu asta ce-am făcut ?

Pentru-a câştiga o pâine,
Mulţi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin ţări străine,
Şi cu asta ce-am făcut ?

Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize,
Şi cu asta ce-am făcut ?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Şi cu asta ce-am făcut ?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete,
Şi cu asta ce-am făcut ?

Pleacă-ai noştri, vin ai noştri !
E sloganul cunoscut ;
Iarăşi am votat ca proştii,
Şi cu asta ce-am făcut ?

(Constantin Tănase)

Cugetări de ianuarie

2012-01-06T13:30:00.003+02:00

Unde se duce dragostea când se duce? Şi de ce? Iar în locul ei ce rămâne, respectul? Poate că de fapt el apare atunci când dispare admiraţia. Când nu-l mai pui pe celălalt pe un piedestal, pentru că de-abia atunci începi să-l vezi cum e cu adevărat. Cu calităţi şi defecte. Un simplu om. Care te întregeşte. Şi poate că acolo începe iubirea adevărată, când îţi dai seama că el/ea e cel/cea care te poate şlefui cel mai bine, dar şi cel/cea care te poate pune cel mai bine în valoare. Iar tu poţi face acelaşi lucru pentru el/ea. Cu nădejde şi credinţă, dar mai ales cu dragoste. Chiar dacă nu-ţi prea vine să-ţi laşi lutul sub altă daltă decât a ta. Şi aşa se naşte încrederea...

"Ia-ţi timp să spui "îmi pare rău", "iartă-mă", "te rog" şi toate cuvintele de dragoste pe care le ştii."*

2012-01-02T21:02:00.008+02:00

Câte strânge omu-n suflet într-o zi, darămite într-un an! Oare ce mai ţinem minte din anul care tocmai a trecut? Cât am zâmbit, cât am urât, cât i-am invidiat pe cei din jurul nostru, cât ne-am rugat, cât am crezut sau am sperat? Cât am reuşit să rămânem noi, în ciuda tuturor întâmplărilor şi câţi oameni avem aproape? "Fie ca noul an să vă aducă doar prieteni ca voi!" Recunosc, această urare m-a pus tare mult pe gânduri, m-a făcut să mă analizez în relaţia cu ceilalţi, pe care îi consider sau i-am considerat prieteni. Şi mi-am dat seama că mi-am încălcat o promisiune: aceea de a nu mai avea pretenţii de la oameni, nici măcar de la cei apropiaţi. Pentru că riscul de a fi dezamăgită creşte. Fiecare percepe lucrurile în felul său, iar în cazul de faţă, parafrazându-l pe Marquez, se poate spune că doar pentru că cineva nu-şi manifestă prietenia faţă de tine aşa cum ţi-ai dori, nu înseamnă că nu-ţi este prieten. Doar că întotdeauna egoismul care te caracterizează îşi va dori altceva. Şi poate că de fapt nici nu e vorba despre egoism, ci doar de ceva "propriu firii noastre": "a fi în comuniune cu alţii, a avea nevoie unii de alţii şi a ne iubi unii pe alţii". Iar iubirea care nu e arătată nu cred că se poate numi ca atare. Valabil şi pentru prietenie.

*****

Aici am citit ceva care îmi va da de gândit cu zilele, cum mi se întâmplă uneori. Doar că de cele mai multe ori concluziile unor astfel de subiecte sunt prea personale ca să scriu despre ele. Şi nu doar concluziile, ci bucăţi întregi din viaţa mea. Oricât de mult ar semăna între ele, blogul nu e un jurnal intim.

*****

N-aş fi crezut nicicând că pot (re)învăţa copilăritul. Totuşi prezentul mă contrazice. Pot. Asta şi multe altele. Trebuie doar să-mi dau voie...

*sursă titlu

A mai trecut un an

2012-01-01T00:00:00.000+02:00

A mai trecut un an, s-a dus…
Şi-n veci n-o să mai vie
Şi câţi creştini ne-au părăsit
Şi câte suflete-au pornit
Cu el în veşnicie...
Aşa trec anii după ani
Şi duc cu ei la vale
Şi pe bogaţi, şi pe sărmani
Pe mame dragi, lăsând orfani
Şi tot ce află-n cale.
În anu-acesta poate treci
Şi tu, iubite frate!
Vezi zilele să le petreci,
Căci acolo pe unde mergi
Vei fi-ntrebat de toate.
Şi ce folos de-ai câştiga
Aicea lumea toată
Şi sufletul ţi l-ai uitat,
Căci pentru el n-ai adunat
Nimica niciodată.
O, Dumnezeule Ceresc,
Rugămu-Te fierbinte
Să fii cu noi în orice zi
Şi-n anul care va veni
Să ne ajuţi, Părinte!
(sursa)

La mulţi ani cu sănătate, că-i mai bună decât toate!

Feel free

2011-12-20T15:11:00.004+02:00

Libertatea... de a te regăsi... la o răscruce de gânduri, de vise, de şoapte... din prezent în trecut şi înapoi în viitor!

Orice copil

2011-12-10T09:15:00.005+02:00

Orice copil are un nume,

Orice copil are o zi,
Lumina lui aprinsă-n lume
De noapte ne-ar putea păzi.

Orice copil are o ţară,
Orice copil are părinţi,
Descoperind din vară-n vară
Alt joc al paşilor cuminţi.

Orice copil are o cale,
Orice copil are un gând,
Călătorind pe cer la vale
Şi printre spini din când în când.

Orice copil are un leagăn,
Orice copil crede-n poveşti,
Adăpostind o lume-ntreagă-n
Curaţii ochi copilăreşti.

Orice copil are o mare
Pe care-şi poartă barca lui,
Dar nu se-aşteaptă să coboare
La ţărmul mării nimănui.

Orice copil culege fluturi,
De dorul unei mângâieri,
Şi-ntoarce vremea la-nceputuri
Cu teama de-al rosti pe “ieri”.

Orice copil se poate face
Şi floare şi păun şi cerb,
Silabisind cuvântul pace
Pe limba fiecărui herb.

Orice copil are sub gene
Şi stropi de rouă şi gheţari,
Hrăniţi din legile viclene
Din jocul unor oameni mari.

Orice copil reface-n minte
Destinul primului cuvânt,
Putând să strângă în cuvinte
Lumina-ntregului pământ.

Orice copil e o minune
Irepetabilă precum
Ivirea zilei din genune
Şi focul soarelui din scrum.

(George Ţărnea)

foto Larisa

E iarnă şi-ţi scriu

2011-12-03T00:01:00.007+02:00

Cel puţin din punct de vedere calendaristic, a venit iarna. Şi abia aştept prima ninsoare. Îţi aminteşti cum ne-am îmbrăcat în alb în urmă cu trei ani? Niciodată n-am iubit zăpada mai mult ca atunci! Pentru că existai tu, cel pe care sufletul meu în sfârşit îl recunoscuse. Noi n-am avut nevoie niciodată de prea multe cuvinte, dar uneori am simţit nevoia să-ţi aştern în litere ceea ce simt, ceea ce trăiesc, ceea ce eşti şi aduci odată cu tine. Aşa se face că acum, la ceas aniversar, le las din nou să vorbească. Oricât de puţine şi de inexacte ar fi. Pentru că de cele mai multe ori privirile nu se pot traduce. Şi nici dansul sufletelor sau muzica mâinilor. Sau felul în care m-ai făcut să mă deschid către tine şi să te las să mă învălui, să-mi doresc să ţină o viaţă şi dincolo de ea...

Nu ştiu dacă până acum am reuşit să-ţi legăn, măcar puţin, visele, să-ţi odihnesc speranţele sau fruntea plină de griji şi mâinile care mă descoperă iar şi iar şi mă apără. Dar ştiu că a venit vremea să creştem din nou, picătură cu picătură, rugă cu rugă.

Azi, mai mult decât oricând, îţi mulţumesc. Pentru tot ceea ce-mi eşti şi pentru tot ce-ai vrea să-mi fii, pentru tot ce-am trăit şi pentru tot ce am clădit, dar mai ales pentru tot ceea ce va urma. Pentru cuvintele spuse, dar şi pentru tăceri, pentru toate apropierile, dar şi pentru toate depărtările. Pentru că oriunde ai fi şi oriunde m-aş afla, fiecare dintre noi e întreg doar atunci când suntem împreună!

La mulţi ani, dragul meu! Să-ţi fie senini, cu zâmbete şi lucruri de folos!

Când alegi să creşti dragostea

2011-11-21T17:06:00.006+02:00

I-am cunoscut cu aproape trei ani în urmă. Frumoşi cât n-ar putea încăpea în cuvinte. Gingaşi, cu simţul umorului şi cu un respect unul pentru altul cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Îi despart, ca vârstă, câţiva ani, dar îi unesc atât de multe. Mai exact, tot ce se putea întâmpla în peste şase decenii de căsnicie. Ea avea doar 16 ani când s-au luat, astăzi ce fată mai face acest pas la o vârstă atât de fragedă? Averea lor? Copiii, nepoţii şi strănepoţii. Cel mai mic împlineşte în curând două luni. Şi l-au aşteptat cu atâta drag... I-am văzut mângâind pântecul în care creştea, bucurându-se de fiecare mişcare a piticului, rugându-se pentru sănătatea lui şi a lor, bineînţeles. Să mai trăiască măcar să-l vadă! E greu să descrii ce-au putut simţi când în sfârşit l-au cunoscut. Chiar dacă timpul nu i-a iertat şi sănătatea li s-a şubrezit, chiar dacă el uneori nu mai recunoaşte chipuri dragi, în ziua aceea, când şi-au ţinut strănepotul în braţe, au întinerit. Şi fără-ndoială şi-au amintit cum au fost ei pe când le erau copiii mici.

Într-o lume în care totul se petrece în viteză, în care oamenii nu mai au răbdare, nu mai ştiu de dragoste, de prietenie, de respect pentru semeni, ei sunt cu totul ieşiţi din tipare. Nu s-au certat niciodată, că doar nu pentru asta s-au luat. Iar lui, pentru o vorbă nepotrivită pe care i-a spus-o ei la un moment dat, şi acum îi pare rău. Sunt gesturi mărunte, priviri care nu mai ascund văpăi de altădată, sunt şoapte pe care doar ei le ştiu şi o iubire precum vinul: pe măsură ce-au trecut anii, a devenit tot mai aromată.

... în urmă cu nici trei ani am redevenit nepoată şi am început să învăţ că dragostea nu se naşte adevărată, ea devine adevărată dacă tu alegi să o creşti. Cu blândeţe, cu devotament, cu sacrificiu, cu zâmbet, cu speranţă, dar mai ales cu credinţă!

La mulţi ani Mateilor din lumea întreagă!

2011-11-16T12:13:00.006+02:00

Şi unuia în special! :)

Să fii un adevărat "dar de la Dumnezeu"!

K-boom!!!

2011-11-12T17:10:00.005+02:00

Pentru că îmi place cum e realizat videoclipul, pentru că nu doar o dată am simţit nevoia să arunc cu multe în aer, pentru acei lupi despre care vorbeam cu Sandrina... care ar vrea de multe ori să urle de atâta cer amar, a respiro, a eliberare, dar mai ales a... regăsire!

În fond, e vorba doar despre alegeri

2011-11-12T17:05:00.000+02:00

E multă mirare încă şi o continuă şlefuire de suflete. Iar timpul... el deja nu mai trece, parcă ştie numai să zboare, încât aş vrea să-i pun frâu şi să-l rog să-mi mai lase o clipă, o secundă... E atât de multă minune în toate încât nu am cum să nu mă întreb cât de vrednică sunt...

Dar oamenii... ei nu se gândesc să ofere, aşteaptă doar să li se dea. Oamenii... nu ştiu să aibă răbdare, iar de făcut nici nu se pune problema. Nu ştiu dacă trecerea vremii, dacă progresul tehnologic sau faimoasa criză economică i-a făcut aşa, dar oamenii sunt atât de preţioşi de la un timp, atât de... sensibili. Şi nu în sensul bun al cuvântului. Deranjaţi de cerşetori, de copii care plâng, de animale rătăcite pe străzi, de zgomotul ambulanţelor sau al maşinilor de pompieri şi lista ar putea deveni atât de lungă încât mă întreb ce i-a făcut pe oameni atât de irascibili? Când şi de ce au devenit în stare să te ucidă, uneori, doar cu o privire?

Şi viaţa e atât de scurtă... câte se pot pierde uitând să fim, să trăim, să savurăm la maxim clipele frumoase... de ce să alegem să vedem doar jumătatea goală a paharului?

Magic

2011-11-11T10:43:00.001+02:00

Concert de muzică bizantină la Piteşti

2011-10-29T10:39:00.004+03:00

Şi uite aşa promovez evenimente la care nu ajung. Cum e şi ediţia de mâine a Pariului pe prietenie. Dar atâta timp cât reuşesc să stârnesc interesul cuiva care citeşte acest blog sau care dă peste el din întâmplare şi atâta timp cât se şi găseşte cine să meargă la astfel de manifestări, mă declar mulţumită.

Pentru concertul de muzică bizantină de la Piteşti, pe unde n-am mai fost parcă de un secol, sursa o reprezintă Ionuţ Trandafirescu. Cu mulţumiri!

Toamna se numără minunile!

2011-10-24T10:33:00.003+03:00

Învăţ să-ţi fiu, aşa cum odinioară învăţam să respir cu dorul în piept. Nici nu ştiam câte dormeau în mine, în adâncuri de suflet şlefuit de vreme. Cu fiecare frunză care îngălbeneşte şi cade, se nasc în mine gânduri şi vise, speranţe. Le adun pe toate în palme şi le îndrept către Dumnezeu...

Nici că mi-aş fi putut dori o toamnă mai frumoasă şi mai caldă!...

Ce valorează mai mult?

2011-10-14T09:37:00.005+03:00

O susţinere necondiţionată, o vorbă bună nu doar la nevoie, un compot făcut şi dăruit cu dragoste sau nişte bani pentru care într-un final ţi se cere socoteală? Iniţial, despre asta vroiam să scriu. Din nou despre oameni, despre statuturi, pretenţii şi idei despre "valoare". Sau măcar unele dintre ele. Vroiam să scriu despre cât de mică şi neputincioasă mă simt uneori, despre cât de multe lipsuri am realizat (din nou) că am, dar şi despre cât de mult pot să fiu.

Apoi am dat de această postare, am cugetat la mine şi la ceilalţi. Şi am hotărât iar, pentru a nu ştiu câta oară, să-i las pe restul deoparte, să-i iau exact cum se oferă, chiar dacă nu-i deloc uşor şi să-mi văd mai departe de drum, aşa, "mică, neputincioasă, anonimă şi tăcută" cum sunt. Pentru că viaţa, scurtă sau lungă, cum va fi, din fericire mi- e plină.

Aş putea face o listă cu ce am, dar e mai importantă una cu ceea ce sunt. Sau ce şi cum vreau să fiu. Chiar dacă şi ceea ce am şi ceea ce sunt mâine ar putea să nu mai existe...

De ziua noastră

2011-09-26T00:01:00.005+03:00

Azi nu vreau să privesc în urmă, la tot ce am trăit, azi vreau să privesc la ceea ce vom fi şi vom clădi unul la braţul celuilalt. Aşa că, te rog, ia-ţi o ciocolată caldă şi aşează-te lângă mine, în balansoar. Acum uită-te în grădină şi admiră-ne florile: sunt dintre cele care nu se vor usca vreodată, pentru că le vom uda şi le vom îngriji permanent. Uneori din umbră, cât să se simtă protejate, alteori direct, fără ascunzişuri, căci dragostea trebuie arătată, trăită. E drept, vor fi şi furtuni, va mai bate vântul, poate se vor înclina într-o parte sau alta. Dar dacă totul ar fi doar lin şi uşor, noi n-am mai creşte nicicând şi nici ele nu şi-ar mai găsi drumul spre cer. Peste ani şi ani, nici grădina nu va mai fi la fel: aceleaşi flori şi totuşi altele ne vor înmiresma clipele. Şi poate atunci, dar doar atunci, vom privi la tot ce am trăit împreună.

Dar azi, de ziua noastră, hai să privim la ce vom fi.

Isabelle Boulay - Simplement tout from Audiogram on Vimeo.

La neige au Sahara

2011-09-23T19:06:00.000+03:00

Când omul nu are de lucru, îşi face!

2011-09-21T15:47:00.005+03:00

Aşa că, dacă tot am avut timp, mi-am mutat blogul foto în contul curent, pentru că mă săturasem să fac slalom printre conturi. Da, am şi un blog foto, pe care Logatu l-a descoperit dintr-o întâmplare, deşi el nu era deloc secret. Şi ca să duc treaba până la capăt, i-am schimbat şi hăinuţele, dar şi linkul la care poate fi accesat, nu de-alta, dar am mai evoluat şi eu (sper :D) de la stadiul de Pepenel, cum îmi semnam fotografiile.

Nu am pretenţii de artist, a existat o vreme în care fotografiam destul de des şi îmi plăcea să observ eventualele progrese. Între timp, s-a cam ales praful şi de această pasiune, rar mai scot de la nastfalină aparatul de fotografiat, însă tot e bine ca nu l-am abandonat definitiv. :D

*****

În altă ordine de idei, m-am întors la citit, încerc să recuperez cât pot de prin cărţi sau reviste de genul Formula As, care mă surprinde plăcut de fiecare dată. În ceea ce priveşte televizorul, tare mă bucur că eu deţin comanda şi respectiv telecomanda, pentru că, în mare parte, când ajung în faţa lui, fac mai mult zapping. Dacă aş avea ce vedea în mod constant, cu siguranţă altfel ar sta situaţia. Am constatat, însă, că până şi posturile de ştiri se trag serios unele pe altele la indigo, iar la capitolul emisiuni, numai titluri de genul "Mireasă pentru fiul meu?", "Acces direct" sau altele asemenea spun totul. În curând mă voi întoarce la starea de dinainte, aceea de a posti de la TV! Dacă tot nu am ce să văd, măcar să nu mai pierd vremea cu el!

*****

Toamna îşi intră în drepturi încetul cu încetul. Şi nu o să vă mint, abia o aştept, cu toate schimbările ei. :)

Răsfăţ pentru suflet

2011-09-13T20:19:00.004+03:00

(varianta în engleză)

How to do to make it through the night of Time,
To preserve the love throughout the days,
How to do to deserve a long-lasting love
So that one should always remember
That there was a time when you were here...

It's up to you
To be eternal or not...

The end of the world, and why,
Had you known to make yourself loved here and there,
Blacks and Blues and Reds et caetera,
You'll live as long as you are loved,
As long as a woman speaks of you,
As long as someone recalls
Your name, and nothing more,
A small flame will come out,
You' ll live as long as you are loved...

If one day someone tells you I'm dead,
Don't believe the undertaker,
Just love me a little more.
That day I'll need your love
Much more than your pain,
Much more than I do this morning.

It's up to you
If I survive or not...

The end of the world, and why,
The end of everything, of my love and of myself,
It's not in the grave that I'm going to find,
I'll live as long as I am loved,
As long as your soul sings
To brighten an instant memory of me.
A small flame will come out,
I'll live as long as you love me,
As long as you live for me...

Din 18 septembrie se pune iar pariu pe prietenie!

2011-09-12T09:41:00.005+03:00

Cu părere de rău că nu voi putea fi acolo, vă anunţ că se deschide un nou sezon de muzică şi poezie. Pentru cei care nu aţi mai fost, vă garantez că merită să încercaţi, cei deja "fideli" ştiu ce au de câştigat. :)

Oficial, invitaţia arată aşa

şi spune cam aşa:

Pariu pe Prietenie - duminică 18 septembrie 2011, ora 17:00 - Clubul Mojo - Brit Room-Maraton de folk şi poezie

Pariurile se câștigă sau se pierd, pariurile se fac din ambiție, din orgoliu, din plictiseală sau că așa e la modă. De peste doi ani, noi pariem pe cultură și câştigăm de fiecare dată.

Celor care au simţit lipsa Pariurilor pe timpul verii, le dăm numai veşti bune: pe 18 septembrie, de la ora 17:00 deschidem ediţia de toamnă - iarnă a Pariului pe Prietenie, la Clubul Mojo - Brit Room. Mansarda de la Mojo a fost total refăcută, aşa că veţi avea surpriza de a descoperi un spaţiu organizat altfel, cu mult mai încăpător şi primitor.

Cum ar putea începe Pariul pe Prietenie altfel decât în forţă printr-un maraton de folk şi poezie.

Din programul primei întâlniri:

Dan Vană - recital
Camelia Radulian - fragment din spectacolul muzical-coregrafic Rug în Octombrie
Daniel Iancu - recital
Andreea Nedelcu şi Dan Săndulescu minirecital
Sorin Poclitaru - lansarea volumului de poezii "Inimă cu un pol", iniţiativă susţinută de Puiu Creţu, Ovidiu Mihăilescu, Cristi Corcioveanu, Walter Ghicolescu, Adrian Bezna, Vasile Mardare şi lista rămâne deschisă, pentru că surprizele nu se opresc aici.

Iar scena va rămâne deschisă până la epuizarea timpului pus la dispoziţie de Clubul Mojo - Brit Room prin intermediul gazdei noastre Mihai Paveliu, mai exact până la ora 22:30.

Organizatorii evenimentului: Clara Mărgineanu, Tatiana Ojog, Sorin Teodoriu, Ştefan Ciobanu, Ştefan Tivodar, Alex Turcu (nou partener al Pariului) şi nu în ultimul rând site-ul www.bocancul-literar.ro

Locaţia: Mojo Music Club: Bucureşti, str. Gabroveni nr. 14, punct de reper Bd. I. C. Brătianu, vis-a-vis de Magazinul Cocor.

Intrarea liberă, fără rezervări telefonice.

"Marea" constatare

2011-09-09T21:27:00.004+03:00

De ceva timp mă tot holbez la arhivă şi mă minunez. Ce mult mai scriam la început pe blog şi cum am ajuns, de la 173 de postări în 2008 la... 20 şi ceva în 2011. Şi îmi dau seama că timpul meu liber s-a distribuit, încetul cu încetul, altfel, că priorităţile au devenit altele, că am învăţat să trăiesc mai mult şi că, poate, am ajuns la concluzia că nu am chiar atât de multe de spus. Principiile îmi rămân aceleaşi, valorile la fel, cu siguranţă sunt lucruri despre care s-a întâmplat să scriu de mai multe ori, ceea ce mie-mi pare a fi semn de plafonare. Şi asta cu atât mai mult cu cât blogul nu s-a vrut a fi unul specializat, ci generalist, în care am scris cam de toate, în limita a ceea ce am considerat eu că merită atenţie.

De câteva ori am vrut să-l şterg, până la urmă l-am păstrat, deşi nu am fost niciodată convinsă că am reuşit să fac un adevărat "slalom printre cuvinte". Într-un final, nu am schimbat nimic, nici atitudini, nici mentalităţi. De fapt, mint: eu sunt cea care nu mai e la fel. Privind în urmă, recitind postări vechi, am făcut un adevărat periplu prin experienţele devenirii mele. Şi e interesant să poţi să revezi cumva drumul parcurs, să-ţi aminteşti nu atât lucruri, cât sentimente. Pentru că, de fapt, prin tot ce am scris, nu am făcut decât să redau simţăminte.

Cert e că alţii au scris şi au spus tot ce se putea cu mult înaintea mea. Numai vremurile şi actorii sunt diferiţi, însă moravurile au rămas aceleaşi. Iar asta e ceva trist, pentru că înseamnă că în ciuda progresului tehnologic şi al confortului de care beneficiem nu am evoluat nicicând, doar trăim cu iluzia. De aici înainte la ce să ne mai aşteptăm? La nimic nou. Timpul trece, proastele obiceiuri, însă, nu. Pentru că omului îi e mai uşor să critice ceea ce e în afara lui decât ceea ce e înăuntru!

O nouă toamnă, o nouă viaţă

2011-09-06T13:32:00.006+03:00

Zi de vară chiar şi-n toamnă!... Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu abia aştept răcoarea de septembrie şi să văd frunzele căzând alene.

*****

Ce faci cu oamenii tipicari, care se pierd în detalii, uneori cicălitori, dornici să ştie tot (dar chiar tot), care nu se descurcă într-un loc cât de cât familiar decât după ce pun o mie de întrebări? Nesiguri pe ei, dar atât de convinşi că ei au cele mai bune soluţii şi sfaturi încât nu se lasă până nu-ţi argumentează la nesfârşit de ce e mai bine ca ei! Altfel spus, băgăcioşi până în măduva oaselor! Stresanţi sau nimic ieşit din comun? Îi rabzi sau îţi pierzi cumpătul, încercând să-i combaţi?

Eu am ajuns să cred că nu au leac şi că poţi face răbdare, dar până la un punct. Însă nu pot să nu mă întreb de ce ne e aşa greu să-i suportăm pe astfel de oameni (şi cu siguranţă mai sunt şi alte tipologii greu de răbdat) ? Felul lor de a fi e o neputinţă proprie sau slăbiciunea e a noastră, prin puţina toleranţă de care dăm dovadă? Să fie oare de vină faptul că tindem să respingem la alţii ceea ce nu ne place la noi? Cert e că unul dintre cele mai grele lucruri este tocmai acesta, să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine.

*****

Peste puţin timp nimic nu va mai fi la fel. Nici tu, nici eu, nici noi. Vom fi chiar mai mult decât suntem acum, oferind din plin, uneori chiar din ceea ce nu avem. Dar oare nu în asta constă farmecul unei căsnicii şi al vieţii mai ales?

Unul pentru celălalt

2011-08-31T19:23:00.006+03:00

Să aduni tot ceea ce nu ai să oferi, dar ai vrea. Să-l stropeşti cu recunoştinţă, cu credinţă, cu speranţă, cu nădejde, cu zâmbet. Să ştii cât de mic şi neputincios eşti şi cât de puţin meriţi, dar să te străduieşti mereu să fii demn de tot ce ţi se dă. Pentru că, de fapt, da, pentru lume eşti cineva, dar pentru cineva... eşti lumea! Şi ce lucru însemnat este!

Vară, muzică, timp

2011-08-30T12:09:00.003+03:00

În sfârşit... timp. :)

Amintiri din viitor: Oamenii...

2011-08-14T12:05:00.007+03:00

... te vor răni, te vor invidia, vor încerca să-ţi pună piedici în ceea ce vrei să realizezi, te vor minţi, se vor preface că-ţi sunt prieteni, te vor iubi şi-apoi se vor comporta ca şi cum nu te-au cunoscut vreodată. În faţă îţi vor zâmbi, ca după ce vor întoarce spatele să te vorbească de rău. Se vor folosi de tine pentru a-şi îndeplini ţelurile şi-ţi vor uita ajutorul cât ai clipi. Se spune că scopul scuză mijloacele, aşa că pentru binele lor vor fi în stare să calce şi pe cadavre.

Dincolo de toate, sunt mici şi neputincioşi. Se ascund în spatele orgoliilor, a realizărilor profesionale, a banilor şi a intereselor de tot felul. Se tem să fie văzuţi aşa cum sunt de fapt şi să ofere încredere, ca să nu fie, la rândul lor, răniţi. Le e mai uşor să dea vina pe alţii, decât să accepte că, de cele mai multe ori, ei înşişi sunt vinovaţi într-o situaţie sau alta. Sunt slabi în credinţă, aşa că să nu te miri dacă vor da înapoi la primul obstacol, dacă vor dramatiza lucrurile mai mult decât e cazul şi dacă vor căuta motive să tragă de timp sau să nu ia atitudine când ar trebui să o facă.

Uneori te vei recunoaşte în ei ca într-o oglindă. Şi asta pentru că niciun om nu e perfect, fără de neputinţe sau păcate. Dar ţine numai de tine să le conştientizezi şi să le transformi în pietre preţioase. Poţi să alegi să faci bine sau să faci rău, la fel cum, atunci când vei cădea, poţi să alegi să te ridici sau să stai jos la nesfârşit şi să-ţi plângi de milă. Să nu uiţi, însă, niciodată, că va veni şi clipa când pentru toate vei da socoteală! Nicio faptă bună nu rămâne nerăsplătită, la fel cum nicio răutate nu e trecută cu vederea.

Şi mai presus de toate, să înveţi să fii, nu să ai şi să iubeşti, nu să urăşti! Să înveţi să crezi, oricât de multă necredinţă ai avea şi să te lupţi, oricât de greu ţi s-ar părea!...

"Să iubeşti fără să fii iubit…
Să slujeşti fără să fii preţuit…
Să dăruieşti fără să ţi se mulţumească…
Să te jertfeşti fără să ţi se recunoască…
Să ierţi fără să fii iertat…
Să-l susţii pe cel care te-a lepădat…
Să rămâi liniştit, deşi eşti nedreptăţit…
Să crezi deşi nu vezi faţă în faţă…
Să crezi deşi nu eşti deplin lămurit…
Să investeşti clădind fără speranţe…
Să taci pentru a nu face rău aproapelui…
Să vorbeşti de dragul adevărului…
Să înduri fără să murmuri, fără să cârteşti….
Totul să-ţi aparţină, dar tu de toate bucuros să te lipseşti…"
(de aici)

Magazinul de vise

2011-07-28T17:53:00.011+03:00

La un colţ de stradă, lângă un amanet, într-o zonă prin care trec aproape zilnic cu RATB-ul, se află un magazin... special. Mic, acoperit într-o oarecare măsură de verdeaţă, cu geamuri închise la culoare şi unul dintre ele chiar crăpat, ai zice că e doar un spaţiu abandonat şi nimic mai mult.
Dacă v-aş spune numele, v-aţi da seama cu siguranţă ce-am descris. Dar poate aţi realizat şi aşa despre ce este vorba. Şi nu, nu e acest magazin. Cel despre care scriu este unul care vinde drame celor care cred că de fapt cumpără iluzii şi un strop de viaţă mai bună decât au deja.

S-a întâmplat să zăresc de câteva ori astfel de cumpărători, semn că magazinul numai pustiu nu e şi clienţii fideli ştiu exact când şi cum să dea de vânzător. Unii, care îşi dau seama, poate, că nu e bine ce fac sau care nu au suficient curaj să se prezinte la tejghea sau nu vor să fie văzuţi acolo, îşi aşteaptă într-un ungher prietenii să vină cu achiziţia, trăgând din când în când cu ochiul, nerăbdători. Şi culmea, după vorbă, după port, nu ar fi zis nimeni că acei adolescenţi pe care i-am văzut în acţiune recurg la aşa ceva. M-am gândit la motivele pentru care ar face asta: să fie teribilism, să fie dorinţa de a demonstra că sunt independenţi sau poate doar aceea de a-şi sfida părinţii? Şi mi-am dat seama că nu am cum să-i înţeleg, nu am cum să pricep ce e în mintea sau în sufletul lor.

Un lucru ştiu sigur: că ar trebui să fim mult mai apropiaţi de copiii noştri şi mult mai atenţi la ei, la ceea ce vor, la ceea ce visează să fie, să facă, să aibă. Ar trebui să le oferim ceva foarte preţios: timp. Să-i cunoaştem cu adevărat, să le demonstrăm că într-adevăr ne pasă de ei. Telefonul mobil, televizorul, bunicii sau rudele (oricât de mult i-ar iubi) nu-i pot înlocui pe părinţi.

Între această campanie

de care am citit acum ceva vreme pe blogul lui Cabral şi următoarea

tind să cred că prima ar avea un impact mai puternic. Deşi la televizor, de exemplu, n-am auzit vorbindu-se despre niciuna dintre ele, pe a doua am găsit-o căutând astfel de campanii pe Google. Dacă nu suntem informaţi de către cei în măsură să facă asta sau dacă noi nu ne informăm, dacă nu ne interesăm despre ce se întâmplă în jurul nostru, cum vom şti să ne protejăm şi să ne ajutăm copiii, nepoţii, rudele, prietenii sau cunoştinţele?

Când nu ştii cu ce te lupţi sau când nu vrei să ştii că trebuie să faci asta, rezultatele sunt pe măsură. Să nu ne păcălim cu ideea "Mie nu mi se poate întâmpla!", următoarea mutare, cum spune şi sloganul celei de-a doua campanii, ne aparţine!

Radiografia unui comportament

2011-07-24T18:13:00.007+03:00

Nu ştiu dacă timpul nu mai are răbdare, dacă noi ne-am pierdut-o sau dacă am avut-o vreodată. Cert e că peste tot văd oameni tot mai grăbiţi, mai individualişti, mai egoişti. Oameni care se înghesuie la urcarea în mijloacele de transport în comun, de parcă am trăi în cine ştie ce sat rupt de lume şi acel autobuz/troleu/metrou (după caz) ar fi ultima rată.

Văd femei gravide sau persoane în vârstă care sunt ţinute, adesea în picioare, pentru că locurile rezervate pentru ele sunt, de obicei, primele care se ocupă. Dar, din păcate, văd şi bătrâni/bătrâne care dau dovadă de orice altceva, numai de înţelepciune, cumpătare şi blândeţe nu. Oameni trecuţi prin viaţă care aproape dau peste tine în goana de a-şi ocupa un loc sau care te fac să vrei să-ţi astupi urechile atunci când încep să se certe cu câte cineva pentru dreptul lor de a sta jos...

Mai sunt bătrânii care stau de dimineaţă până seară în stradă, să-şi vândă puţinul pe care-l au pentru cele necesare traiului. Nici nu mă întreb ce mănâncă toata ziua, pentru că adeseori am văzut băbuţe "servind" doar un codru de pâine. Cu portul lor de femei crescute la ţară, vin parcă din altă lume, una pe care nu mai ştim de mult să o apreciem la adevărata ei valoare.

Şi da, mai sunt acele persoane în vârstă care nu au ce vinde, fără rude, sau poate doar cu copii rătăciţi prin lume (dar şi sufleteşte, căci au uitat de părinţi şi de acasă), care stau cu mâna întinsă pe la colţuri de străzi... Pe ele nu le poate asigura nimeni că mâine va fi mai bine, că vor avea unde dormi sau ce pune pe masă. Numai Dumnezeu ştie ce e în sufletul şi în mintea lor, pentru că noi, cei care trecem pe lângă ele adesea nepăsători, nu le întrebăm nici măcar de sănătate.

Cocoţaţi în blocuri care de care mai înalte, înghesuiţi în apartamente -cutii de chibrituri- unii în capul altora, ne facem că nu vedem nimic în jur, nu vrem să întrebăm nimic pe nimeni şi dacă s-ar putea ca vecinii să nici nu observe că existăm, ar fi ideal. Ne-am înstrăinat atât de mult unii de alţii... Ne place să fim noi cu noi, Doamne fereşte să ne atingă altcineva, din greşeală, pe stradă, în magazine sau în mijloacele de transport în comun, sărim ca arşi, de parcă nu am fi trăit nicicând în mijlocul oamenilor.

Ne-am dorit confort, tehnologie, progres. Şi nu ne dăm seama că ne-au adus mai mult rău, decât bine. Criză economică? Nu, morală, sufletească! La ce bun că avem reţele sociale pe Internet? În loc să ne apropiem unii ne alţii şi să ne cunoaştem mai bine, mai rău ne-am îndepărtat. La ce bun că avem cele mai performante televizoare, când copiii se îmbolnăvesc de dorul părinţilor? Şi ce dacă avem maşini de spălat, dacă ne plângem în continuare că nu avem timp de nimic?

Dacă cineva poate să spună că asta înseamnă fericire, suntem cu adevărat demni de milă...

"Trebuie să recâştigăm timpul redevenind sensibili la necazurile şi durerile celorlalţi prieteni, rude, vecini sau oameni de pe stradă, dar mai ales sensibili la glasul propriei inimi atât de întristată, îndoliată ca şi cum am fi murit printre străini, îngropaţi fiind în grijile şi plăcerile blestemate ale unei existenţe lipsite de Dumnezeu.

Vă rog să nu treceţi cu vederea cuvintele acestea – nu ştim cât ne va mai răbda Domnul."

(Gheorghe Fecioru - în nr. 19 din revista "Familia ortodoxă")

Din grădina mea :)

2011-07-10T14:53:00.006+03:00

Prea puţine din toate câte mi-ai dăruit, iar cea mai valoroasă şi mai frumoasă încă n-a ieşit la lumină! Mulţumesc!

Amintiri din viitor: Am să fiu acolo!

2011-07-10T14:20:00.007+03:00

Am să fiu acolo, oricum, oricât... indiferent cât de greu mi-ar fi şi peste câte ar trebui să trec pentru asta! Ca să te întorci oricând cu drag, ca să simţi ceea ce trebuie şi ceea ce vei avea nevoie...

Fără cuvinte

2011-06-30T14:07:00.003+03:00

Oare de ce (mai) e nevoie să începem să ne trezim?

7 dintr-o răsuflare

2011-06-18T08:36:00.012+03:00

Din fericire, există dezamăgiri care vin şi pleacă. Chiar dacă dor oricum, mai ales când e vorba de oameni pe care îi credeai "prieteni". Până la urmă asta e, nu poţi cere nimănui mai mult decât vrea să-ţi ofere. Iar peste ani nu-i ai aproape decât pe cei care au vrut cu adevărat să-ţi rămână.

*****

Se spune că a ierta înseamnă a uita. Eu cred că se poate şi fără să uiţi. Sunt lucruri pe care pur şi simplu nu te poţi preface că nu le-ai trăit, mai ales când există oameni pentru care remuşcările nu s-au inventat. Şi da, ar călca în continuare pe cadavre pentru propriul interes. Cu toate astea îţi doresc să-ţi fie bine, oriunde ai fi! Sper ca într-adevăr să fi plecat pentru că ai găsit ceea ce cauţi! :)

*****

Miercuri a fost zi cu semnificaţii, cu melancolii, cu aduceri aminte, cu Doina şi Ion Aldea Teodorovici cântându-l pe Eminescu, cu plimbări mentale pe coridoarele unui liceu argeşean şi nu numai.

*****

În toamnă se împlinesc trei ani de când nu mai e printre noi. A fost prima care a văzut ceva în mine şi a avut încredere, pur şi simplu. Ne-am cunoscut la un început de gimnaziu. Era născută pe 15, da, 15 iunie. Şi ultima dată ne-am revăzut când eram la facultate. La fel de veselă şi de zglobie cum o ştiam. I-ar fi plăcut altceva pentru mine, să fac Litere, Filologie, poate să învăţ şi pe alţii ce mi-a transmis ea. Dar eu alesesem deja. Aşa mi s-a părut că pun cel mai bine în valoare tot ce mă învăţase. Încă nu ştiu dacă am reuşit...

*****

Timpul trece repede. Da. Abia la jumătatea acestei săptămâni, când am zărit coroniţe la standuri cu flori, mi-am dat seama că s-a mai sfârşit un an şcolar. Şi m-am întrebat cine mai poartă, pentru cine le-au făcut... Cândva erau o adevărată mândrie, semn că purtătorii au fost cei mai buni dintre cei buni. Măcar într-un domeniu. Dacă şi în viaţă ar fi la fel, să se dea coroniţe "celor mai buni", oare pe ce criterii ar fi de fapt aleşi?

*****

Trăiesc. Simplu. Şi banal, poate, pentru unii. Cum adică să trăieşti, să te bucuri de fiecare clipă, de fiecare schimbare, oricât de mică, de flori, de cântecul păsărelelor, de verde, de parfumul de tei? Şi totuşi se poate. Iar când marea e atât de aproape, la doar un tril de pescăruşi rătăciţi într-un oraş cu betoane, parcă totul capătă brusc altă culoare.

*****

Sunt gesturi care conţin mai mult decât ai fi crezut vreodată. Care te fac să te întrebi dacă le meriţi cu adevărat şi care-ţi pun în suflet întrebarea: oare eu le răsplătesc pe deplin? Dincolo de orice interogări, îţi rămâne savoarea şi (re)îndrăgostirea, (re)inventarea, (re)descoperirea. Ca şi cum totul ar fi început acolo, atunci, cu acel gest atât de firesc.

Scrisoarea copilului către părinţii săi!

2011-05-28T12:42:00.003+03:00

"Mânuţele mele sunt încă mici, de aceea nu te aștepta la perfecțiune când fac patul, când pictez sau când arunc mingea. Treaba pe care am făcut-o eu, te rog să nu o faci încă o dată. Voi simţi că nu am făcut faţă aşteptărilor tale. Încearcă să iei partea bună din tot ceea ce fac; bucură-te că m-am chinuit să mă leg singur la pantofiori, chiar dacă n-a ieșit decât un nod.

Picioruţele mele sunt încă mici, te rog frumos nu face paşi mari, ca să pot ţine şi eu pasul cu tine. Nu uita că sunt la început de drum. Ai răbdare cu mine. Voi învăţa totul, dar treptat-treptat. Nu mă grăbi, nu mă condamna şi nu te necăji cu mine! Lumea aceasta are atâtea mistere pentru mine, iar tu trebuie să-mi fii învăţător pe drumul vieții.

Ochii mei sunt încă mici, nu au văzut lumea aşa cum ai văzut-o tu. Te rog, lasă-mă să aflu totul, fără să mă pedepseşti pentru curiozitatea mea. Şi nu mă limita inutil! Nu te enerva când întreb prea mult, prea des şi câteodată acelaşi lucru. Eu nu cunosc lumea din jurul meu şi nici nu am pe altcineva în afară de tine să întreb. Fă-ţi, te rog, timp şi pentru mine, explicându-mi ce ştii despre lumea această frumoasă şi fă aceasta bucuros şi plin de dragoste.

Nu te teme să-mi fixezi limite şi reguli. Sigur le voi respecta dacă eşti consecvent în aplicarea lor. Însă dacă astăzi spui una şi mâine alta, sigur voi deveni confuz şi nu voi mai şti ce este interzis şi ce nu. Nu mă compara mereu cu fraţii mei, cu colegii mei sau cu oricine altcineva. Sunt unic şi niciodată nu voi fi la fel ca alţii.

Sigur am şi eu ceva special, fă-ţi doar puţin timp şi vei vedea şi părțile mele bune. Eu nu voi fi pentru multă vreme copil, lasă-mă să-mi trăiesc copilăria şi să mă bucur de ea. Nu îmi încărca programul cu tot felul de lucruri care nu sunt pentru vârsta mea. Acum lasă-mă doar să mă joc!

Sufletul meu este foarte sensibil, sentimentele mele sunt încă foarte gingașe. Nu mă face mai mic decât sunt! Fii înţelegător la greşelile mele şi la stângăciile pe care le fac mereu. Dacă mă critici constant voi deveni stingher şi lipsit de încredere în forţele proprii. Gândeşte-te: poţi să-mi critici faptele, fără să mă critici ca persoană!

Respectă-mi drepturile de copil şi demnitatea. Nu mă umili şi nici nu folosi violenţa verbală sau fizică cu mine. Din asta voi învăţa numai să mă ascund de tine, să mint şi să-mi fie frică. La un comportament pozitiv întotdeauna voi răspunde pozitiv, deci încearcă să fii blând, iubitor şi înţelegător.

Păstrează-mi sufletul curat! Nu mă lăsa să văd şi să învăţ lucruri rele. Tu eşti modelul meu. Nu mă minţi, căci o să cred că minciuna este singura cale în viață; nu folosi forţa, căci o să cred că forță este ceva normal în relaţiile cu ceilalți; nu mă critica, căci astfel voi învăța să judec; nu mă respinge, căci voi crede că nu mă doreşti şi aş putea începe să te urăsc pentru asta. Ajută-mă să învăţ valorile morale: credinţa, adevărul, cinstea, încrederea, bunătatea, iubirea.

Tu ştii că eu vin de la Dumnezeu şi tot ce vine de la El nu are cum să fie "bun de nimic". Nu mă face să mă simt vinovat pentru ceea ce sunt şi pentru că nu sunt aşa cum ai visat. Eu sunt copilul tău şi tu eşti părintele meu. Aşa ne-a dat Bunul Dumnezeu unul altuia.

Acceptă-mă şi iubeşte-mă aşa cum sunt!"

(text preluat de aici; foto internet)

26

2011-05-26T18:46:00.004+03:00

Un 26 dintr-o zi de 26 (cum rar are parte omul în viaţă) şi o eternă întoarcere la copilărie. Dincolo de toate, aceeaşi eu. :)

Cugetări de aprilie

2011-04-08T17:07:00.004+03:00

Uneori, indiferent de cât de multă libertate ai beneficia, trebuie să conştientizezi că trebuie să respecţi anumite ierarhii. Chiar dacă faci asta doar ca să te adaptezi în societate şi chiar dacă nu e în acord cu principiile tale. Din păcate, ceea ce crezi tu că e un drept pentru tine, alţii îl pot considera cu totul altfel. Şi te pot judeca pentru că nu ai jucat după regulile lor şi pentru că nu te-ai încadrat în standardele lor de sinceritate. Deşi tu tot timpul ai crezut că nu ai greşit cu nimic... Se pare că tocmai atunci ai dat cel mai rău cu bâta în baltă, când ai fost atât de sigur pe tine. Şi atunci începi să te întrebi cât au dreptate ceilalţi şi dacă într-adevăr trebuie să te schimbi în direcţia lor. Până şi definiţiile valorilor pe care te axezi încep să fie incerte. Printre singurele noţiuni care rămân sigure se află una care pentru ei, pentru ceilalţi nu e la fel de viabilă cum e pentru tine. Ei nu pot vedea lucrurile din această perspectivă, deşi pretind că sunt obiectivi. Însă nu ar putea înţelege (decât foarte greu, sau, cine ştie, poate că deloc) faptul că în viaţă poţi avea şi alte motivaţii, şi alte scopuri, decât orgoliul, banii, poziţii sociale sau profesionale, aprecierea oamenilor, etc. Din fericire, este un loc sub soare pentru fiecare. Şi e bine că semănăm, dar suntem atât de diferiţi. Pentru că doar aşa ne putem şlefui şi putem ajunge cum ne dorim, după propriile principii şi valori. Important e să ne rămânem fideli nouă înşine, ca să nu ne pierdem...

Ai vise, dorinţe, speranţe? Şi el! Ajută-l să şi le împlinească!

2011-04-02T18:52:00.007+03:00

Mai presus de toate... să FII!

2011-03-24T11:37:00.006+02:00

Când timpul care trece devine "o lume", îţi dai seama că nici tu nu ai stat în loc, ci că ai trecut odată cu ea... Poate ai trecut bine, poate nu, asta cu siguranţă e un lucru pe care fiecare dintre noi îl va afla la un moment dat... Eu de curând am aflat că luna are miros şi m-am minunat că niciodată, chiar copil fiind, nu mi-a trecut prin cap aşa ceva. Şi nici pe alţii nu i-am auzit să fi ajuns la această concluzie. Ceea ce mă face să fiu încântată de lucrurile pe care le putem învăţa de la copii şi un pic temătoare în ceea ce priveşte ţinerea pasului cu ei. Cât despre restul aspectelor menţionate de Bianca în acelaşi articol cu luna, nu pot să fiu altfel decât de acord şi să sper, că, măcar în al 13-lea ceas, ne vom trezi şi ne vom da seama ce contează cu adevărat.

După ce am aflat cum e cu mirositul lunii, m-am alăturat Sandrinei în hotărârea ei de a creşte copil. Pentru că şi eu m-am săturat "să fiu printre oameni mari. Acolo nu e timp pentru zâmbet. Nu e timp pentru a sări coarda, pentru a sta pe spate şi a desena cu degetul înmuiat în iarbă cerul. Nu e timp să modelăm norii. Nu e timp să privim cum dansează păsările pe cer. Nu e timp să treci cu mâna prin frunzişul copacilor. Nu e timp să te caţeri în copaci. În lumea celor mari e timp doar de certuri, de despărţiri, de grabă, de somn, de stres, de oboseală. Când ei sunt aşa, lumea din jurul lor dispare...cu tot ce are frumos. Uneori dispar chiar şi copiii. Îi culcă mici şi îi îmbrăţişează doar la nunta lor."

Da, uneori, ca adult, ai impresia că ai stat în loc, că "lumea" a trecut degeaba, că nu ai învăţat nimic şi nici măcar nu te-ai schimbat, aşa cum ţi-ai propus. Realizezi că ai zâmbit din ce în ce mai puţin, că ai dat mai mult loc grijilor zilei de mâine, problemelor de la serviciu, oamenilor din jurul tău... fără să bagi de seamă că ai investit energia în direcţia greşită, în bârna din ochiul altuia în loc de paiul din ochiul tău... Şi compromisurile... da, ai avut impresia că sunt ceea ce trebuie să faci, că sunt inofensive, dar cât te-au durut şi cât te-au consumat... De-acum gata, vei creşte copil, îţi vei lua revanşa pentru tot ce ai uitat să fii şi să faci. Pentru că de fapt ai ştiut mereu că important nu e să ai, ci să fii... Să fii OM, să laşi semne pe cale, să atingi suflete şi să ţi-l creşti pe al tău, să administrezi cum poţi mai bine ce ai aici pentru că da, răsplata nu e în fala acestei lumi şi nici în aprecierea oamenilor...!

Cum să ne rugăm, cum să trăim? Priviţi!

2011-03-17T18:33:00.001+02:00

Tăceţi?!?

2011-03-05T14:16:00.005+02:00

Priveşte la cerul senin de afară şi ascultă cântecul vesel al păsărelelor. Atât cât se poate, pe ele nu le atinge răutatea oamenilor. Pot zbura oriunde, pot face orice, sunt libere. Da, libere. A crezut că s-a obişnuit de mult cu oamenii, cu maliţiozitatea de care pot da dovadă, cu instabilitatea şi caracterul lor imprevizibil. Dar nu, unii întrec orice limite. Nu ştiu de respect, de bun simţ, nici măcar de lege şi cu atât mai puţin de Dumnezeu. Sunt invidioşi, nevindecaţi de traume vechi (sau noi), nu ştiu să-şi accepte defectele, crezându-se perfecţi şi preferând să creadă că toţi sunt ca ei. Şi uite aşa duc un război continuu, uneori tacit, alteori făţiş, cu oricine se arată a fi diferit şi le pune în faţă o oglindă în care-şi pot "admira" cu groază adevăratul caracter... Cât de trist şi de demn de milă!... Cât de multe pierd astfel de persoane, cât rău îşi fac fără să ştie!...

Şi cerul e atât de frumos şi de albastru şi adie a linişte şi a primăvară! Ce privilegiu să poţi să te bucuri de toate, oricând, să poţi să respiri, să zâmbeşti, să-i priveşti chipului omului iubit, să visezi la copiii nenăscuţi încă, la cât de frumoasă ar putea fi lumea, dacă am conştientiza cu toţii că trebuie să avem grijă de ea şi unii de alţii! Încă mai avem timp să ne trezim, nu mai avem voie să tăcem, cândva vom da seama de tot ce am făcut aici!

E păcat că

"nu ne mai amintim nimic. nici un izvor nu mai este apă pentru cei însetaţi. teama şi piatra ne-a făcut una cu pământul. plouă cu îngeri din tine, din mine. plouă cu îngeri afară pe stradă,
dar nimeni nu pare a vedea ceva. nimeni nu vrea să vadă cum îngerii stau în genunchi.
de la o vreme nu ne mai amintim de nimeni ce ne aminteşte
de parcă i-am fi pus în cuier, haine goale!"...

(Sandrina-Ramona Ilie - "Tăceţi")

Dumnezeu nu rămâne dator!

2011-02-28T22:22:00.003+02:00

De parcă viaţa nu ar fi oricum prea scurtă, unii şi-o "cheltuiesc" prin răutăţi, egoisme şi alte asemenea derivate. Cine a spus să avem grijă ce comandăm din lucrurile vieţii, pentru că la sfârşit ne va sosi nota de plată, nu a greşit... Prea mult uităm să fim oameni, prea mult ne punem încrederea în ei, prea multe aşteptări avem de la unii care mai mult nu pot şi o demonstrează cu vârf şi îndesat... La un moment, însă, roata se întoarce, Dumnezeu nu rămâne nimănui dator!

De weekend, de adiere primăvăratică ... :)

2011-02-12T19:21:00.004+02:00

... de amintiri din vremuri tare de demult şi pentru că sunt cea mai răsfăţată soţie şi simţeam nevoia să o strig! :">

Amintiri din viitor: Primele gânduri

2011-02-05T14:24:00.003+02:00

Ştii, privesc în urmă, la copilăria mea, la tot ce am fost şi totodată mă uit în prezent, la cei din jurul meu. Voi avea o responsabilitate foarte mare, pe care sper s-o duc la bun sfârşit cât mai bine cu putinţă. Din fericire, va avea cine să mă tragă de mânecă dacă va fi cazul şi-ţi voi greşi cu ceva. Şi cel mai probabil se va întâmpla, sper doar să nu fie nimic atât de grav încât să nu poţi ierta. Sper să ştiu să-ţi pun aripi şi să te învăţ zborul...

În rest, sunt zâmbete, emoţii, idei, planuri, fluturi în stomac, e timp, e aşteptare şi un moment ce va să fie la vremea potrivită...

"Viaţa este atât de simplă pe cât v-o faceţi voi!"

2011-01-23T21:17:00.010+02:00

Sfaturi de la Warren Buffett, al doilea dintre cei mai bogaţi din lume, care a donat 31 milioane $ în scopuri caritabile:

* Nu banul face pe om, ci omul face banul.
* Viaţa este atât de simplă pe cât v-o faceţi voi.
* Nu faceţi ce spun alţii, ascultaţi-i, dar faceţi cum simţiţi.
* Nu vă îmbrăcaţi doar cu haine de firmă, ci cu cele în care vă simţiţi confortabil.
* Nu cheltuiţi banii pe lucruri care nu sunt necesare, ci doar pe cele cu adevărat necesare.
* Până la urmă, viaţa voastră e a voastră. De ce să le daţi altora şansa să v-o conducă?
* Dacă banii nu ajută ca să-i împarţi cu ceilalţi, atunci pentru ce mai sunt buni? AJUTAŢI CHIAR DACĂ NU PUTEŢI, MEREU CEI CARE ŞTIU SĂ ÎMPARTĂ VOR FI BINECUVANTAŢI!
* NU cheltuiţi banii pe care nu îi aveţi! Cărţile de credit, împrumuturile, etc au fost inventate de societatea de consum.
* Înainte de a cumpăra ceva, gândiţi-vă: "Ce mi se întamplă dacă nu cumpăr asta?" Dacă raspunsul este "nimic", atunci nu cumpăraţi, pentru că înseamnă că nu aveţi nevoie.

(preluate de pe net)

*****

Mi se întâmplă tot mai des să aud de oameni (în mare parte singuri, fără niciun fel de obligaţie de genul soţie-copii) cu salarii de peste 20 mil de RON, care se vaită că nu se descurcă, că nu le ajung, că au chirie de plătit şi toate cele (ca noi toţi, de altfel). Dacă stai mai mult de vorbă cu ei, afli că nu trece o zi fără pizza (sau 2 zile, să nu exagerez), că sunt clienţi fideli la cantina de peste drum de serviciu sau la nu ştiu ce restaurant, că de cel puţin 2 ori pe lună se duc la concertul nu ştiu cărei trupe sau că îşi cumpără numai haine de firmă şi-şi umplu frigiderul cu tot felul de produse (am dat nişte exemple la întâmplare). Şi apoi stau şi se miră pe ce s-au dus banii... Nu judec, nu vreau să-i judec, nu asta mi-am propus. Vreau doar să atrag atenţia că dormim aşa cum ne aşternem. Că suntem prea mândri şi prea egoişti să renunţăm la multe din obiceiurile noastre nesănătoase şi că nimeni, în afară de noi, nu e de vină pentru faptul că suntem dezorganizaţi.

Apoi, dacă ne analizăm dulapurile, găsim în ele cel puţin o haină pe care nu am îmbrăcat-o niciodată. Şi sigur avem parfumuri cu care ne dăm din joi în Paşte, dar ne place să ştim că sunt acolo. La fel, doamnele, domnişoarele, cu bijuteriile, poşetele, pantofii, cizmele, cremele, loţiunile şi n alte accesorii pe le-or mai avea. Şi stau şi mă întreb: pentru ce atâtea? De cele mai multe ori, de paradă, să vadă lumea că avem sau pentru că nu conştientizăm că nu avem nevoie de ele şi le tot strângem în speranţa că le vom şi folosi...

În timp ce un copil sau o bătrână, pe stradă, sau într-o căsuţă modestă, pofteşte după o portocală sau are o singură pereche de ghete şi alea uzate, cu care trece iarna... Să-mi fie cu iertare, dar mulţi dintre noi avem mai mult decât strictul necesar, avem şi sănătate şi casă şi pe cineva aproape şi tot nemulţumiţi şi încruntaţi suntem... Dar ne dorim schimbare, să meargă lucrurile mai bine în ţară, să avem servicii şi salarii mai bune, fără să realizăm că orice schimbare trebuie să înceapă mai întâi cu noi înşine!!!

*****

"În Occident ştie toată lumea ce se întâmplă la noi. Suntem păcătoşi şi trebuie să recunoaştem. Atâta vreme cât nu ne reformăm noi, în interior, degeaba încercăm să facem brand de ţară şi să ne facem publicitate. Indivizi intelectuali avem de o calitate extraordinară, dar clasa politică e facută din generaţiile care au ieşit din nomenclatura comunistă, şi care sunt pleava ţării." (Neagu Djuvara)

"Unul dintre lucrurile care m-au frapat şi continuă să mă frapeze e schimbarea caracterului românilor după 45 de ani de comunism. Şi mai mult, pentru că şi perioada Iliescu tot un fel de comunism a fost. În cei peste 50 de ani de comunism s-a schimbat profilul etnic al românului. Eu, care am lipsit 45 de ani din ţară, am găsit alţi oameni. Ţăranul pe care l-am părăsit era îmbrăcat în alb. Se murdărea el în timpul săptămânii, dar duminica se schimba şi era alb şi frumos. Am regăsit unul care este gras, negricios la faţă - pentru că bea în fiecare zi - şi negru în cerul gurii. E rău, ceea ce nu era românul în general. S-a schimbat ceva în mentalul omului de rând. Românul de azi e altul". (Neagu Djuvara)

Sinteza celor spuse de Neagu Djuvara sâmbătă seara, la Antena 3, o puteţi citi aici.

În viaţă există şi alte lucruri de care trebuie să ne îngrijim, în afară de BANI...

2011-01-22T19:21:00.005+02:00

"Eu nu am fost supărată din cauza acestei cruci pe care Dumnezeu mi-a dat-o. Din contră. În fiecare zi mă rog şi spun: «Mulţumesc, Doamne, că m-am îmbolnăvit, pentru că doar aşa am putut să descopăr că în viaţă există şi alte lucruri de care trebuie să mă îngrijesc, nu numai de bani. Să am grijă de suflet»", a încheiat femeia. (întregul articol aici)

Am citit şi am rămas impresionată... Pentru că noi, restul, care nu întâmpinăm probleme atât de grave, nu avem puterea să mulţumim nici pentru acelea, deşi de cele mai multe ori ne scot din... letargie. O atitudine demnă de apreciat şi de ce nu, de urmat! Pentru că da, în viaţă sunt atât de multe alte lucruri importante de care adesea uităm...

Connect - R & Puya cântă pentru Ioana!

2011-01-17T21:16:00.004+02:00

Joi 20 Ianuarie 2011 ora 21, în Club Princess din Regie!

Dă, Doamne, iarnă!

2011-01-17T20:11:00.004+02:00

Un Bocanc Literar, un prieten drag, un soţ şi mai drag, un "pariu pe prietenie" cu poezie şi muzică bună cât încape şi aduceri aminte de-acum şi de atunci înainte. Reţeta unui sfârşit de weekend... desăvârşit! Aşa cum bine spunea cineva pe site, "găsim în proiect ceea ce societatea, din ultimii ani, nu e capabilă să mai ofere". Cât despre mine, am savurat totul din plin, am sorbit fiecare vers, am vibrat odată cu corzile de chitară şi m-am întors în timp, în vremuri de câţiva ani apuse. Prietenii, căci întotdeauna a fost vorba despre prietenie, ştiu de ce! :) (fără nicio aluzie la berea în cauză).

Şi ca să vedeţi cât de mult mi-a mers la suflet această seară de duminică, vă las în compania unei voci extraordinare. Poate, cine ştie, cu încă puţină rugă, Dumnezeu va repune iarna în drepturi!

*foto din arhiva personală

Primele lecţii dintr-un nou an

2011-01-09T20:55:00.002+02:00

“Să spui mereu adevărul. Să faci totul cu calm. Să te rogi pentru a deveni mai bun.”

Putem, măcar, să-ncercăm!

**

Omul cere minuni, dar habar nu are că uneori ele se află chiar sub ochii lui, trebuie doar să... îi deschidă. :)

**

Justiţia română nu e oarbă, cel puţin o parte din ea. Frica de Dumnezeu îl înnobilează pe om şi astfel poate ţine piept oricui, chiar şi lui... Vadim.

**

Când reuşeşti să scapi de "obsesia de a-ţi dovedi performanţa profesională în fiecare zi", constaţi că ai destule alte lucruri de care să te bucuri, dar şi pe care să le recuperezi. Exemplul, aici.

**

Sunt momente în viaţă când ar trebui să fii acolo, să demonstrezi că eşti prieten în orice condiţii. Din păcate, uneori nu poţi decât să dai un telefon şi să-ncerci să-ţi faci simţită măcar prezenţa sufletească...

Mai trece-un an...

2010-12-31T09:50:00.000+02:00

Pentru zilele de ieri şi pentru toate cele de mâine

2010-12-30T08:22:00.003+02:00

Tu m-ai modelat sub gene
şi m-ai lăsat să-ţi fiu:
femeie
peste şoapte mi-ai suflat răbdare
şi-n partea mea dreaptă
ţi-ai pitit coasta stângă
inima mi-ai tatuat-o cu
amândoi ochii
aşa-mi explic acum reflexele ei de sânge albastru
şi cum mă ştii pe de rost,
ca doctorul la raze
iar sufletul...
pe el l-ai luat în palme
atât de simplu şi de natural...
în căuşul lor
mi-l fereşti de ploi, de frig, de ninsori
în timp ce al tău arde
ca o torţă
pentru trupul şi gândul din noi!

I can't go on, I will go on!

2010-12-28T20:32:00.006+02:00

În casă miros de brad, afară o privelişte de basm, în suflet... întrebări, dar mai multe răspunsuri şi-un surâs mirat. E uimitor cât de multe poate "uita" omul adânc, în el. Dar e şi mai uluitor cum le poate lua pe rând, în palme, cum le poate privi, înţelege, ierta şi cum şi le poate face... ale sale.

*****

Mila e un sentiment care creşte odată cu tine din momentul în care descoperi că o nutreşti. Şi nu e deloc înjositoare, nimeni nu ar trebui să se simtă umilit pentru că e privit cu milă, cu compasiune. Asta e dovada că trăieşte printre oameni, nu printre pietre. Şi mai e ceva: într-un fel, acest sentiment poate fi privit din cel puţin două unghiuri. Unul e acela că într-adevăr, fiecare face şi duce cât poate. Altul - acela că tu, cel căruia ţi-e milă, poţi face foarte puţin pentru semenul tău. Mai mult poate el însuşi, dar nicicând singur, ci doar cu Dumnezeu. Pentru cei care sunt departe de asta, orice suferinţă rămâne înăbuşită, neasumată şi ulterior greşit direcţionată. Pentru că le e greu să accepte că niciodată nu e doar vina celuilalt, ci e şi a lor. Şi-apoi, să fim sinceri: ce valoare ar mai avea o bucurie dacă nu ar exista şi suferinţa? Din păcate, ne trăim prea mult timp durerile şi supărările, decât clipele de fericire...

*****

Din toate cele învăţate de Octavian Paler, cred că s-a prins şi de mine ceva: faptul că "poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi." Prietenii ştiu de ce. :)

I can't go on, but... I will go on!

Să nu uiţi niciodată cine eşti şi de unde-ai plecat!

2010-12-11T12:15:00.009+02:00

Pentru vremea în care străin în viaţa ta te vei afla, pentru clipa când furtună-n suflet vei avea, pentru atunci când nu vei şti încotro s-o apuci, pentru durerea pe care vei simţi că n-o duci... Aşează-ţi sufletul în genunchi şi lasă în urmă rugăciuni din rărunchi... nu pietre şi nici firimituri, căci vine timpul când nu vei putea să le-nduri... Învaţă în toate să faci răbdare şi orice scrum transformă-l în valoare. Nu jigni şi să nu ai ură, oricât ţi s-ar părea viaţa de dură... Pentru vremea în care te vor călca în picioare, pentru atunci când zilele nu-ţi vor fi uşoare, învaţă de-acum să pui strajă buzelor tale şi aşează-ţi sufletul în genunchi, să-ţi aşterni înainte rugăciuni - un mănunchi!...

Ce au în comun un scriitor francez şi o revistă din România?

2010-12-06T22:02:00.020+02:00

Era aproape miezul nopţii şi copiii îl aşteptau pe Moş Nicolae, când eu am descoperit un om din spatele unei reviste care mi-a înseninat adolescenţa. Pare greu de crezut că la 13-14, chiar 16 ani cineva savura o publicaţie care poveşteşte despre oameni şi locuri deosebite, care se dedică ajutorării celor care au nevoie, care îmbină cu succes, în paginile sale, literatură, sfaturi culinare, medicinale, "leacuri" pentru suflet. La un moment dat, ceva s-a întâmplat. Copilul din mine a crescut şi a uitat de revista care îi punea zâmbetul pe buze şi care îl fascina de-a dreptul.

În urmă cu ceva timp, însă, am regăsit plăcerea de altădată de a o savura. Şi am început să-mi amintesc: ce visam pe drum spre taraba de ziare, nerăbdarea cu care o răsfoiam, setea cu care sorbeam fiecare slovă şi dorinţa... dorinţa care a devenit realitate prea puţin şi care mocneşte în sufletul meu, aşteptându-şi împlinirea deplină...

Azi am citit în paginile ei despre Jules Verne şi pasiunea pentru Transilvania, pentru pământul nostru românesc, ce l-a făcut să scrie "Castelul din Carpaţi." Şi din nou am început să îmi aduc aminte: casa sub formă de corabie, dintr-un orăşel franţuzesc, emoţia cu care am intrat în acel spaţiu, al lui, timiditatea cu care am păşit pe podeaua cu hartă(nici mai mult, nici mai puţin decât itinerariul unei călătorii în jurul Pămîntului), uimirea faţă de atâta imaginaţie şi inventitate şi bucuria de a-mi achiziţiona "Castelul din Carpaţi" în limba în care a fost scrisă...

Oare câţi dintre noi au reuşit măcar o dată să vadă România cu ochii lui Jules Verne? De câte ori am ştiut să apreciem această ţară aşa cum a făcut-o acest scriitor străin? Şi cum se face că numai cei care nu sunt de aici văd toate lucrurile bune din ea?...

Printre toate acestea, avem o revistă care se face cu sufletul. Cu sufletul unui om de-a dreptul fascinant, care a ştiut să strângă în jurul său oameni la fel de frumoşi.

(Cu mulţumiri pentru împărtăşire lui Claudiu Târziu. )

*foto arhiva proprie (casa lui Jules Verne, din Amiens)

Minunii mele cu ochi albaştri

2010-12-04T19:59:00.004+02:00

Pentru că a fost ziua ta, pentru că a fost ziua noastră, pentru că alături de tine orice clipă, oricât de grea, are şi puţin senin în ea. :) ... mai presus de toate, pentru că îmi eşti!

Cuvinte care nu-şi pot găsi drumul spre lumină

2010-12-02T19:16:00.011+02:00

Ţi-am scris în mintea mea de mii de ori... cuvinte care nu şi-ar putea găsi nicicând drumul spre lumină... şi asta doar din teama că le vei răstălmăci iarăşi, pierzând din vedere sensul pe care eu am îndrăznit să-l dau...

Ştiu, nu mă vei înţelege nicicând, deşi încă aştept momentul în care vom fi pe aceeaşi lungime de undă. Poate că îmi doresc ceva ce nu se va întâmpla vreodată...

Eu... te-am învăţat fără să vreau. Îţi ştiu textele, ezitările, visele, reacţiile, orgoliul, încăpăţânarea, îţi cunosc dezamăgirile şi neputinţele, amărăciunile şi strigătele... pe cele înnăbuşite, dar şi pe cele de disperare... îţi ştiu şi lacrimile... le-am cules într-un colţişor aparte, să-mi aducă aminte că eşti om şi că fără Dumnezeu nu poţi prea multe... Tu, din păcate, nu mă cunoşti, ai doar o impresie despre cum sunt... departe de tot ceea ce reprezint, de ceea ce mă supără sau mă face fericită...

Ţi-ai fi dorit să fiu o prelungire a ta, dar m-am dovedit a fi un om rebel şi încăpăţânat, care merge până în pânzele albele pentru aspiraţiile sale... un om care nu face nimic pentru a transforma în realitate ceea ce ţi-ai dorit să devii... un om care a învăţat să se aşeze în matca lui, care ştie că viaţa merită trăită, cu bune şi cu rele, un om care a aflat pe propria piele că adevăratul caracter se formează în mijlocul furtunilor... un om despre care parcă ţi-e teamă să accepţi că, dincolo de toate, e... fericit!

Da, nu ai înţeles niciodată că binele pe care îl vezi pentru mine nu coincide cu cel spre care tind... şi nu ai înţeles niciodată, oricât de mult te-am rugat, că trebuie să mă laşi să iau decizii şi să-mi ascum consecinţele ca atare. Când am facut asta, ai considerat că sunt împotriva ta, că nu-mi pasă de tine, că fac numai ceea ce vreau eu, chiar dacă vedeai că mie mi-era bine...

Ştii, îmi amintesc puţine momente de bucurie dintre noi... clipele în care ar fi trebuit să se creeze legătura aceea puternică, unică... Cele mai minunate etape din viaţa mea, cele mai speciale minute sau poate ore... toate, toate ai avut grijă să le umbreşti... pentru că fericirea pe care eu o trăiam şi o trăiesc nu are aceeaşi culoare sau poate acelaşi sens pe care tu l-ai vrut pentru mine... atât de aproape şi totuşi atât de departe...

Îţi aminteşti ce mi-ai spus în acea seară târzie de februarie, când eu ţi-am dat o veste atât de frumoasă pentru mine? Îţi aminteşti clipa aceea de demult, când eu am plecat fără ca tu să-ţi fi luat "La revedere!"? Mai ştii şi mândria pe care ai simţit-o atunci, câtă bucurie îţi aduceam, deşi eram departe? Eu ştiu fiecare vorbă şi fiecare gest... Mi-am dorit să uit, dar au fost prea multe care s-au imprimat în fiinţa mea, ca nişte tatuaje permanente... În sufletul meu, ştiu ce mi-aş fi dorit să fie şi ştiu că am încercat să fie bine... te-am înţeles şi o fac în continuare mai mult decât ţi-ai putea închipui... dar vine timpul când trebuie să pun şi punct anumitor atitudini... Altfel, nu aş mai putea continua... dacă ţie ţi-a fost greu sau nu te-ai priceput să-mi dai aripi, mi le iau eu, iară şi iară, ca de fiecare dată...

Nu e lipsă de respect şi nici de iubire, e doar dorinţa de a înţelege că sunt mai împlinită ca niciodată... Dacă asta e prea mult de citit printre rânduri, dacă e prea mult de dus pentru tine, închide ochii şi învaţă să simţi... E atât, atât de simplu! Respiră adânc, priveşte cerul şi lasă-l să-ţi vorbească despre binele meu... De ce ţi-e greu să crezi în fericirea mea? Sau ar trebui să mă întreb de ce... te doare?... Şi cât aş fi vrut să-mi spui că...

Nu e uşor să-ncerci să pui aripi

2010-12-01T13:37:00.005+02:00

Priveşte-mi tăcerea şi las-o să se simtă tăcere...
Priveşte-mă şi iartă-mi neputinţa de a nu aşeza
în cuvinte ceea ce stă la fundul sufletului
nu e uşor să-ncerci să pui aripi acolo unde nu
ştii dacă se-ndrăzneşte zborul...

Şi-apoi... copacii s-au golit de vreme,
le tremură crengile sub picurii reci ai ploii
Le simt frigul şi neliniştea de singurătate,
îi aud cum oftează prin şuieratul vântului

...priveşte-i şi învaţă-mă pe de rost...

Nu mi-e uşor să-ncerc să-mi pun aripi
când nu ştiu dacă voi îndrăzni să zbor
Aşa că iartă-mi tăcerea şi neputinţa de a desluşi
ceea ce nu mă pricep să recunosc...

Linişte...

2010-11-21T17:04:00.004+02:00

Stă jos, la marginea prăpastiei. Drumul e abrupt, presărat cu stânci şi rămăşiţe de copaci. Acolo totul ar putea lua sfârşit sau totul ar putea începe. Se întinde pe spate şi se uită la cer. Şi-a pierdut de mult entuziasmul. Atunci, în clipa aceea când a ales compromisul, totul s-a dus pe apa sâmbetei. Uneori, doar uneori, se mai recunoaşte atunci când se uită în oglindă. În rest, e şi ea doar o... rămăşiţă... pe care oamenii o dau de colo-colo... O scuipă şi o calcă-n picioare, o blesteamă şi-o-njură, doar-doar o renunţa să le mai apară-n cale... Iar ea... nu-şi mai găseşte locul şi... liniştea.

A crezut că dacă la fiecare umilinţă va întoarce şi celălalt obraz, ceva se va schimba... dar nu, asta e doar o iluzie. În loc de suflete, oamenii au pietre. Şi ele se fac tot mai mari şi mai tari, precum un bulgăre de zăpadă, cu fiecare gest, sau cuvânt... În timp ce ei îşi afişează pe chip râsul macabru, ea încearcă un zâmbet timid, să nu le arate rănile pe care nesimţirea lor le provoacă...

Acolo, la capătul acelui drum abrupt, totul ar putea lua sfârşit sau totul ar putea începe. Ridică ochii din nou la cer şi el începe să plouă uşor... ca o mângâiere... să-i picure-n suflet, să-i spele cupele de crin de-amarul boabelor de rouă... Străină în propria-i viaţă... Un abis în sufletul ei şi-o prăpastie în faţa ochilor... Încă un pas şi... Linişte, atât de linişte... Şi ploaia care cade încet peste surâsul ei...

Autobiografic

2010-11-08T20:19:00.010+02:00

Am câte-o rădăcină peste tot
Şi nicăieri
În fiecare dintre voi
Şi în niciunul

Secretul meu ?
Un film franţuzesc
(În care n-am jucat
niciodată)
Frânturi de oameni
Şi de culoare

Povestea mea e-n cimitirul
Unui orăşel
Uitat de lume
Sub pietre şi flori
Îmi zace trecutul
La un colţ de stradă
Zâmbeşte-o căsuţă tapetată
cu amintiri

Locomotivele şuieră-n gară
A pustiu
Departe sunt de toate
Şi mi-s atât de aproape...

În fiecare dintre voi
Într-un orăşel uitat de lume
Sub pietre şi flori
E-o părticică din mine

(12 dec 2008)

... cuvinte scrise demult, amintiri vii şi sentimente noi, un orăşel ce nu va mai fi nicicând la fel, o căsuţă care mai păstrează încă amprenta lor, un drum către aceeaşi gară unde ea îmi rămânea cu ochii lăcrimând de dor, o bisericuţă-ntr-un parc în care am uitat să mai alerg... un trecut atât de prezent...

*foto by me, Mizil, 06.11.2010

Un om ca un far de la capătul tuturor lumilor

2010-11-02T21:54:00.007+02:00

Când am zărit-o, nu-mi venea să cred că ea e omul care strânge din dinţi la fiecare cădere şi luptă şi luptă şi luptă. Delicată, finuţă, smerită, cum îi stă bine unei Lady (Allia) şi cu foarte mari emoţii în ochii luminoşi - aşa era acum câteva zile când am cunoscut-o. Şi asta la vreo doi ani după ce ne-am lipit sufleteşte iremediabil una de alta... pe net. Din atâţia oameni câţi eram pe acel site literar, noi două. Şi Ştefan, care ne-a devenit prieten bun amândurora. :)

De la ea am învăţat în câteva ore cât alţii, poate, într-un an. Şi mi-a fost ruşine pentru toate nimicurile care mă dau peste cap şi despre care am impresia că sunt "probleme".

Draga mea nu scrie cu mâna, ci cu inima. Aşa cum i-a zis şi poetul Ionel Marin, ea îşi pune sufletul pe tavă. Şi, îmi permit să spun, nu face asta doar în versurile sale, ci şi în viaţa de zi cu zi. Indiferent dacă are sau nu de pierdut, îşi asumă riscul de a fi... naturală, sinceră şi teribil de iubitoare.

Sunt convinsă că orice aş spune despre ea şi poezia ei, nu este suficient. Ca s-o cunoşti şi să o simţi, trebuie măcar să o citeşti. Aşa că vă invit să descoperiţi acest om frumos, Sandrina şi "farul de la capătul tuturor lumilor" sale! Numai aşa vă veţi convinge de ce distinsul epigramist Ion Croitoru i-a spus cu ochii în lacrimi că îi doreşte un drum frumos, pe măsura talentului!

Amintiri din viitor: Prima carte

2010-10-21T19:02:00.006+03:00

Astăzi ţi-am cumpărat prima carte, deşi eşti doar gând, dorinţă, rugăciune... M-am oprit la o tarabă de ziare, să văd titlurile de pe primele pagini. Nu mai făcusem de mult asta. Şi mi-au căzut ochii pe o antologie de basme. Da... de când nu am mai citit unul... poate nici nu mai cred în ele. Dar o voi face din nou, când vei fi tu. Atunci voi crede iarăşi în oameni şi voi redeveni copil. Mă vei lăsa, nu-i aşa? Şi mă vei învăţa visul împlinit, poveşti de mult uitate, jocuri şi inocenţă.

Astăzi, chiar astăzi ţi-am cumpărat prima carte...

De la d-ră de onoare, la mireasă, nu a fost decât un... DA!

2010-10-19T09:20:00.007+03:00

De câteva zile mă tot gândesc la ce să scriu şi constat că am nişte cuvinte care se încăpăţânează să se aşeze frumos pe pagină. Aşa că nu-mi rămâne decât să le urez, din nou, casă trainică şi călduroasă! Sunt sigură că Druş ştie că nu le doresc altceva decât ce mi-am dorit şi mie. :) Acum aştept şi eu, ca şi ei, pozele oficiale, de la Anamoral şi bineînţeles botezul, când va fi să fie! :D

P.S. : Sper să nu mă bată că i-am desconspirat! :p

Toamnă la fereastră

2010-10-18T19:04:00.005+03:00

Ghiciţi interpreţii !?! :D

2010-10-09T22:13:00.003+03:00

Blonda de la Drept nu trebuie sa fie doar un personaj dintr-un film

2010-10-03T21:08:00.011+03:00

Sunt momente în viaţă când ceva îţi aminteşte de unde ai plecat şi unde ai vrut să ajungi. Şi realizezi că ai luat-o într-o cu totul altă direcţie decât ţi-ai fi dorit. Pentru că aşa a fost contextul, pentru că nu ai avut curaj să faci altfel, pentru că ai ales să nu gândeşti egoist şi să pui în balanţă şi binele celui de lângă tine, poate pentru că nu a avut cine să creadă în tine şi să-ţi dea un impuls, pentru că..., pentru că..., pentru că... motivele pot continua.

Şi stau şi mă întreb de ce nu avem curaj, de ce ajungem sa ne plafonăm, chiar să ne resemnăm, să pierdem din vedere ce ne plăcea şi ne pasiona. De ce nu mai îndrăznim, de ce nu mai credem, de ce ne vine greu să ne mobilizăm, de ce uităm să fim o... "blondă de la Drept", un Don Quijote, dacă vreţi... mai e grav e când ne dăm seama că, în vâltoarea vieţii, am uitat de noi.

Nu e uşor să te zbaţi, să lupţi cu morile de vânt, cu societatea asta bolnavă şi nu-i uşor să te aduci înpoi pe tine, cel sau cea care cândva visai să faci ceva, să produci o schimbare, să pui măcar un surâs pe chipul unui om, să muţi şi munţii din loc... Când nici tu nu mai ştii să-ţi regăseşti zâmbetul la capătul unei zile, înseamnă că există cel puţin un domeniu al vieţii tale în care, vrei sau nu să recunoşti, ai fi putut face altfel, mai mult, mai bine...

"O voce sinceră poate mai mult decât o mulţime", "Trebuie să faci ca oamenilor să le pese"... Poate că, de fapt, atâta timp cât ne gândim doar la noi, nimic nu o să iasă cum trebuie. Şi o să-mi spuneţi că dacă nici noi nu ne gândim la propriul bine, nimeni nu va face asta. Iar eu vin şi întreb: la ce bun să am lumea la picioare, dacă îmi pierd sufletul şi devin la fel cu lumea? Din păcate, mulţi dintre noi au început să rămână fără suflete şi a încetat să-i mai doară... Iar celor puţini rămaşi întregi le-a pierit vocea de a-şi mărturisi speranţele, visele, credinţa şi au devenit doar umbre de Doni Quijote şi blonde de la Drept!

"De ar fi o ploaie să rupă norii tot nu ar spăla, / Atâtea suflete murdare..."

2010-10-01T20:20:00.008+03:00

"Nu te încrede în oameni!" Uneori, adevărul se spune în cuvinte puţine, oricât de triste şi de dureroase. Din păcate, a trebuit să învăţ că, de câte ori voi încerca să clădesc ceva, cineva, undeva, cumva, va fi gata să încerce să dărâme. Oare cât de rău, de parşiv, de manipulator poate fi omul? Nu cred că vreau să aflu vreodată răspunsul la această întrebare, deşi mă lovesc tot mai des de astfel de atitudini...

*****

"Numai tăcând şi gândindu-te singur la toate,
ajungi să-nţelegi că din tot ce-ai fi vrut prea puţine rămân lângă tine,
numai văzând cum se-aprind şi se sting noaptea toate cărările tale greşite – numai lăsând
să te-nvăluie pulberea lor vei ajunge să ştii
că regretul e şarpele galben pe care-ntr-un vis
îl auzeai ca pe-un râu adormind la picioarele tale,
adormind şi trezindu-se iar. Fără cuvânt, fără strigăt:
drumul pe care-ai umblat, ori că-l strigi, ori că-l fluieri,
nu se va-ntoarce la tine; ghemul lui negru şi brun
cineva l-a zvârlit în ocean. Decât orice părere de rău
e mai bună tăcerea. Numai tăcând şi gândindu-te singur
ajungi să-nţelegi că trecutul e-o casă pustie, pentru toate
păcatele tale izbăvirea e numai în timp, e numai în roşu,
e numai în oameni, în faptele lor. Linişte-n urmă!
Totul e numai acolo-nainte, totul e-n faţă. Aleargă uitând,
ceea ce nu vei uita va veni după tine o dată cu turma
de cerbi străvezii, care sunt poate visele tale.
Totul e doar înainte, totul sunt anii
care ard şi te-ntâmpină-n cale."

(Meditaţie în ritm de maree - A.E.Baconsky)

****

"Mă rog lui Dumnezeu să vină ziua când lumea va fi condusă de oameni luminoşi şi buni. Nu de bani mânuiţi de oameni proşti. [...] Mă doare România. Doare agresivitatea, răutatea, îmbâcseala, lipsa de educaţie, mârlănia, mitocănia, suficienţa. Doare-doare-doare. [...] E greu să te întâlneşti cu tine. Cu fricile şi singurătăţile şi neputinţele şi mai ales cu efemeritatea ta. Hm. Şi totuşi ce eliberare să ştii că într-o bună zi nu va mai exista absolut nimic. [...] Ce legătură au toate urâţeniile şi toate mârlăniile cu viaţa noastră? Dacă ţi se întâmplă ceva înseamnă că trebuia să ţi se întâmple. Nu e vina nimănui. Dacă a existat întâmplarea asta în viaţa mea, trebuia să învăţ ceva din ea. Şi am învăţat. Important e să nu mă înrăiesc eu. Să nu mă înnegresc eu. [...] Mulţumesc! Trebuie să mulţumesc tuturor oamenilor pe care i-am întâlnit şi care mi-au atras atenţia cum nu trebuie să fii, aşa cum trebuie să mulţumesc tuturor celor care m-au învăţat cum trebuie şi cum ai putea să fii!" (Oana Pellea)

*****

"Pământu' ăsta are o rană deschisă/ Şi nu se vindecă fiindcă răutatea persistă..."

Un an de ... taină

2010-09-26T16:00:00.010+03:00

Niciodată toamna nu mi s-a părut mai frumoasă ca acum un an. Era în aer acel "miros de dragoste viu" dintr-o poezie de demult, pe care toţi încercau să-l adulmece. Nu ştiu cât au simţit ei, ştiu doar ce trăiam noi... îţi ştiu privirea plină de uimire, admirându-mă îmbrăcată în emoţii... ştiu cum te învăluiai în albul voalului meu şi cât de roşii îmi puteau fi obrajii... pentru prima dată am ştiut ce înseamnă să radiezi de... împlinire! Pentru că asta ne-a adus acea neuitată zi de toamnă!

S-a dus un an şi va mai trece unul şi încă mulţi vor trece la braţul tău... Nu e uşor, n-a fost nicicând sau poate doar mi s-a părut. Dar am fost doi, de-atunci doar unul, uniţi în gând şi-ncununaţi în trup... Şi e atât de multă taină şi-atât de multă putere, la care nici nu îndrăznisem să sper!...

26.09.2009

Şi oare când s-a dus un an?

*foto 1 + 2 = Larisa Şuler

Murim... ca mâine

2010-09-19T15:04:00.008+03:00

E-aşa de trist să cugeti că-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioşi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume după noi;
cortegii de-anotimpuri şi de ploi,
cu păr din care şiruie răcoare...

Şi iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot aşa o să se plece,
mirată, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oară.

Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate

şi celălalt - şi-mi pare ne-nţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim.

*Magda Isanos (n. 17 aprilie 1916, Iaşi - d. 17 noiembrie 1944, Bucureşti) a fost poetă, prozatoare şi publicistă, soţia lui Eusebiu Camilar.

**poezie preluată de aici

Terapie

2010-09-14T19:45:00.005+03:00

Cele mai periculoase vipere sunt în sufletul omului! Acum ştie, de-abia acum, după atâtea experienţe amare... Şi mai e ceva, foarte important: omul urăşte în cel de lângă el tocmai ceea ce nu suportă la sine! Citise asta undeva, într-o carte, dar i-a înţeles după mulţi ani adevărul. Asta a ajutat-o să priceapă de ce nu era pe aceeaşi lungime de undă cu tipa de lângă ea... Cum să fi simpatizat-o, când îi aducea aminte de tot ceea ce fusese înainte, de neputinţe, de îndoieli, de încercările ratate de a se rupe de ceva ce-i făcea rău, dar în acelaşi timp, bine?

Odată cu această "descoperire", totul avea să fie altfel, ştia asta. La fel cum ştia că a uitat să acorde şanse şi asta în pofida faptului că şi ei i s-au dat. Oare cum a putut să-şi uite acest obicei? Până la urmă, ce vină avea cea care şedea alături de ea: că-şi dorea un serviciu bun, să fie apreciată pentru ceea ce făcea, că-şi dorea iubire, deşi o căuta unde nu trebuia? Şi câţi dintre noi nu "păcătuiesc" aşa măcar o dată?

... "Şi ne iartă nouă greşalele noastre / Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri..." Sunt momente, în viaţă, când trebuie să înveţi să (te) ierţi. Nu e uşor, dar e necesar. Relaţiile interumane ar fi altfel dacă ne-am da seama la timp de astfel de lucruri...

Adoarme, cu o melodie răsunându-i în adâncuri. Poate ar trebui să-i spună că unde caută ea...!

Ţineţi minte!

2010-09-07T19:09:00.004+03:00

Prea multe de spus, dar prea puţine care pot fi spuse. Prea multe limite trecute şi atât de puţine lucruri care mai pot fi răbdate. Încerc să ţin aproape omul frumos, deşi simt cum se estompează, devenind aproape o umbră... atât de stingher în această lume pe dos, atât de mic şi neputincios...
Iar El... ştie, chiar şi atunci când vrea să-l creadă mare... Răbdare, răbdare, răbdare... Va fi mai bine... răsplata va fi a celor ce ştiu să aştepte, să creadă, să se smerească... Până când, cum, unde?

Sfârşitul, fără-ndoială... nu-i aici!

Născut cerşetor

2010-08-08T16:33:00.008+03:00

"Şi tu depinzi de bani şi ceri un trai mai bun de fel / Deci eşti un cerşetor ca el, doar că la un alt nivel..."

Ni se cere să trăim!!!

2010-08-08T15:54:00.004+03:00

"When I was 17 I read a quote that went something like "If you live each day as if it was your last, someday you'll most certainly be right." It made an impression on me, and since then, for the past 33 years, I have looked in the mirror every morning and asked myself, "If today were the last day of my life, would I want to do what I am about to do today?" And whenever the answer has been "no" for too many days in a row, I know I need to change something. "

*****

"Remembering that I'll be dead soon is the most important thing I've ever encountered to help me make the big choices in life, because almost everything--all external expectations, all pride, all fear of embarrassment or failure--these things just fall away in the face of death, leaving only what is truly important. Remembering that you are going to die is the best way I know to avoid the trap of thinking you have something to lose. You are already naked. There is no reason not to follow your heart. "

*****

"Your time is limited, so don't waste it living someone else's life. Don't be trapped by dogma, which is living with the results of other people's thinking. Don't let the noise of others' opinions drown out your own inner voice, heart and intuition. They somehow already know what you truly want to become. Everything else is secondary. "

(pentru că orice aş mai putea spune, ar fi de prisos, citiţi mai multe aici )

Pentru a putea primi iubirea trebuie să te smereşti

2010-07-25T15:30:00.003+03:00

"... am simţit o minune, nu ştiu cum, o chestie de smerenie excepţională, că mă poate iubi cineva, oricine, de la om, la Dumnezeu... am simţit că orice manifestare de iubire e manifestare de smerenie, că a iubi înseamnă a renunţa la ceva din tine şi a renunţa înseamnă a te smeri... Am simţit smerenia soţului meu şi că mă iubeşte „degeaba”, că eu n-aş putea niciodată să dau ceva în schimb pentru asta... că în viaţa mea am respins iubirea pentru că mă durea, pentru că iubirea oricui faţă de mine mă arată pe mine în faţa mea vulnerabilă, îmi arată acest „nu merit”, care nu e totuna cu acel „nu merit”. Şi pentru a putea primi iubirea trebuie să te smereşti, să te vezi nimicul care eşti... nu ştiu cum să explic... e dureros să fii iubit „degeaba”... tot ce-am făcut în viaţa mea ca „să merit” iubire de fapt îşi dovedește inutilitatea, iar asta e foarte dureros să văd... Şi în această durere a început să intre bucurie şi recunoştinţă şi mulţumire... "

*****
"Ni se cere să trăim, să nu mai aruncăm toate relele în debara ca să ne prefacem că avem o casă impecabilă!"

*****
"Şi înţelepciunea vine din smerenie. Te laşi „călcat în picioare”, te duci la Dumnezeu şi El îţi dă cuvânt. Eu nu am încă înţelepciune."

*****
"Nu, nu numai o femeie, dar nici un om nu trebuie să se resemneze. Și nu trebuie nimic! Tot ce trebuie e abuz și oricine poate spune NU oricărui abuz, dacă e dispus să învețe asta.
Eu spun că o femeie care dorește să nu mai fie abuzată de soțul său [...] nu va reuși prin ceartă și pedepsire sau având pretenții la respect și iubire. De ce? Pur și simplu pentru că nu se poate obține iubire și respect prin pretenții, ceartă, pedepsire."

*fragmente preluate de aici.

Scurte

2010-07-04T21:17:00.004+03:00

Degeaba trăim în aceeaşi în ţară şi suntem de acelaşi neam, nu vorbim aceeaşi limbă! Niciodată un om nu va înţelege pe deplin cuvintele unui altuia de acelaşi fel cu el, pentru că niciodată două inimi, două suflete nu vor simţi, trăi şi vibra la fel. Şi-atunci nici vorba nu are cum să aibă acelaşi înţeles!

*****

Oare de ce a creat Dumnezeu ajutor pentru bărbat, dacă de cele mai multe ori el preferă să se descurce singur? De ce unora le e atât de greu să ceară şi să accepte ajutor, iar altora nu le e ruşine să-şi chinuie ajutoarele pe care le au? Unii îşi asumă prea mult rolul de bărbaţi, nelăsând loc nici femeilor de lângă ei să îşi asume rolurile ca atare. Din prea multă grijă şi dorinţă de a le proteja, mai mult le îndepărtează, făcându-le să se simtă inutile. Alţii, însă, sunt prea puţin bărbaţi şi lasă toate responsabilităţile lor pe umerii femeilor. Dumnezeu a hotărât drept, dar omul aplică legea Lui strâmb...

*****

De la poalele uzinei Dacia, la capătul Bucureşti-ului (Pipera)

2010-07-01T22:01:00.007+03:00

Am crescut la poalele fabricii de automobile Dacia. Mi-am văzut tatăl urcând spre poarta 8 şi coborând coasta, la sfârşitul programului, spre casă. De la un moment dat, mama a început să îndeplinească acelaşi ritual, ea lucrând până atunci în altă zonă a uzinei. Copil fiind, când eram acasă şi ştiam că se apropie ora trei dup-amiaza, mă înfiinţam pe balcon, încercând să-mi zăresc părintele printre cei mulţi care coborau. Îmi aduc aminte că îi asemănam cu un grup de condamnaţi. Nu înţelegeam cum puteau lucra de zeci de ani în acelaşi loc, respectând un program şi făcând acelaşi lucru în fiecare zi. În sinea mea, îmi spuneam că eu nu o să fac la fel, că eu voi avea un alt fel de serviciu şi nu voi fi nicicând o "condamnată".

Apoi, au început cumva să se răzvrătească, (deşi unora li s-a părut nedreptăţită revolta) dacă nu împotriva statutului, măcar faţă de felul în care erau recompensaţi. Aşa se face că într-o zi a lunii martie 2008 am fost trezită de fluiere, tobe şi strigăte. "Condamnaţii" mei coborau coasta de la poarta 8 în grup, disciplinaţi, organizaţi şi se îndreptau spre Casa de Cultură, pentru protest. Cred că a fost prima dată când am fost pe deplin conştientă de ceea ce înseamnă o grevă şi mai ales una la Dacia, care ţine în picioare întregul oraş.

Şi am fost mândră de ei. În acea zi am fost în mijlocul lor, nu am putut să stau acasă. Mi-am luat aparatul foto şi am plecat. Am stat alături de ei, i-am simţit, i-am privit, i-am încurajat în tăcere, am sperat, i-am "imortalizat", cot la cot cu grămada de reporteri români şi străini, fără ca cineva să mă întrebe de vreo legitimaţie. Oricum nu aveam, nu eram una de-a lor. Despre ce-a fost atunci am scris aici şi am ilustrat cu imagini proprii. Timpul a trecut şi acum mă gândesc la faptul că românul nu e învăţat să lupte pentru ceea ce i se cuvine şi împotriva nedreptăţilor, (sau nu e obişnuit să facă asta prea des, decât când îi ajunge cuţitul la os), dovadă că ne-am mulţumit cu netăierea pensiilor şi am acceptat cu capul plecat altele. Până la un moment dat, probabil.

Însă adolescenta rebelă din mine, care altădată n-ar fi acceptat nici în ruptul capului să devină o "condamnată" şi care acum ajunge rar în "oraşul mai gol cu o clădire", de la o vreme şi-a pierdut libertatea de odinioară, în propria ei "uzină Dacia", undeva prin Pipera. De aproape o jumătate de an încearcă să-şi înţeleagă colegii, pasiunea lor pentru ceea ce fac sau ce i-a determinat să aleagă asta. Poate că nici ei nu ar înţelege cu uşurinţă un alt domeniu. Cumva rebela din mine a trebuit să priceapă că în viaţă faci şi ceea ce trebuie, nu numai ceea ce-ţi place. E drept, nu urc şi nu cobor spre şi dinspre poarta 8, dar îndeplinesc aceleaşi etape în lupta mea cu mine. Cât despre a schimba ceva, un singur om nu poate face nimic, atunci când alţii se complac în situaţii aiurea, din cine ştie ce motive. Şi nu cred că mă înşel dacă spun că în ţara noastră sunt destui Don Quijote. Cât încă mai credem, mai e o şansă...

România cui?

2010-07-01T21:26:00.006+03:00

"Dacă România poate fi echivalată cu „fanii“ OTV, atunci avem dreptul să spunem că România este o ameninţare la adresa propriei ei siguranţe naţionale. Nu teroriştii, nu corupţia şi cu atît mai puţin presa în ansamblul ei. Ci România lui Dan Diaconescu."

Tot articolul îl puteţi citi aici.

Sper că se subînţelege că sunt în asentimentul lui Pleşu. Cât despre fanii OTV, n-au decât să comenteze. Cum ei nu sunt iubitori de posturi precum TVR, Discovery, Axn, Hallmark sau orice alt canal tv mult mai decent decât cel "diaconescit", nici eu nu sunt amatoare de OTV.

Gusturile nu se discută, e drept. Numai că atunci când oamenii devin propria lor ameninţare, doar din cauza plăcerilor, bine nu are cum să fie. Şi asta se vede. Dar cine are de gând să (se) recunoască printre rânduri?

Nouă

2010-06-26T14:11:00.004+03:00

Dincolo de orice promisiune şi de puterea oricărui cuvânt, e ceva ce trebuie numai simţit şi trăit... Cu tine mă nasc şi mă renasc, cu noi învăţ să... fiu.

... ca Soarele şi Luna şi martor să ne fie Dumnezeu! :)

Cântecul omului

2010-06-26T12:26:00.002+03:00

Mă-ntorc zdrobit. Ce drum enorm!
Viu dintr-o ţară depărtată,
Pe care harta n-o arată...
Sunt obosit, aş vrea să dorm.

Sunt ani, sunt ani de când alerg
Tot înainte, înainte,
Cu-aceeaşi întrebare-n minte:
De unde viu şi unde merg?

Şi barca-mi nu mai e la fel,
Iar pânzele-i imaculate
De la plecare, sunt pătate,
Ca şi o masă de hotel.

O mânam eu, sau mă ducea
În voia vântului, tot anul?
Eram sau nu, eu, căpitanul?
Sărmanei bărci ce rătăcea?

O amintire mi-a rămas...
Ţara nădejdii,-n depărtare,
Mi se părea atât de mare –
Şi-am ocolit-o într-un ceas!

Un gând mă tulbură, mâhnit,
Ca un ecou de harfă spartă:
E visul meu neîmplinit,
E idealul meu în artă!

În goana lui, izbit de stânci,
Mă-ntorc la mal, mânat de soartă,
Pe inimă c-o floare moartă,
S-ascunză ranele-i adânci.

Şi-acum, în drumul spre mormânt
Privind amurgul arămiu,
Când simt ce-aş fi putut să fiu,
Mă-nduioşez văzând ce sunt...

(Cincinat Pavelescu)

"Vrei să slăbeşti? Divorţează!"

2010-06-18T19:01:00.004+03:00

În metrou poţi să faci, fără să vrei, o statistică a cititorilor de presă şi nu numai. Şi constaţi, fără uimire, că cei mai mulţi lecturează presă tabloid, gen "Libertatea", "Click", "Cancan" sau ghidurile tv aferente. Aşa că, sprijinit de garnitură între două vagoane, nu ai cum să nu observi măcar un titlu de pe paginile citite de alţii lângă tine sau în faţa ta.

Drept urmare, dacă te-ai apucat de cură de slăbit şi nu a dat rezultate, dacă te-ai înfometat şi n-a avut niciun efect, nu-ţi rămâne decât să... divorţezi. Asta dacă eşti căsătorit/ă. Dacă nu, probabil că n-ai decât să rămâi la soluţiile dintotdeauna.

Nu m-apuc acum să fac teoria presei, ce ar trebui să facă şi ce nu, sau, mai ales, cum ar trebui să fie. Mă rezum la a spune că mi-ar fi ruşine să scriu astfel de articole. Cum să le spui oamenilor să divorţeze, ca să slăbească? Cum să prezinţi cazul unor persoane publice din România şi să presupui că au slăbit din cauza divorţurilor? După ce că oricum oamenii renunţă atât de uşor la căsniciile lor, mai vine şi un tabloid şi le spune, celor tentaţi să creadă, " Divorţaţi, că e bine, abia mai slăbiţi!"

Da, am scris şi eu mondeniţăţi şi bârfe, dar nu mi-am asumat asta ca pe o mare realizare, pentru că nu consider că e. Şi până atunci am refuzat să cred că publicul cere astfel de "ştiri". Ei bine, am văzut că nu e aşa. Materialele de la secţiunea "Magazin", cu subiectele cele mai ciudate, axate pe sex, crime, violuri, diverse părţi ale corpului şi alte cele, depăşeau cu mult în vizualizări articole politice sau culturale.

Aşa că nu ştiu, sincer, pe cine să fiu mai furioasă: pe media, pentru că oferă aşa ceva, sau pe concetăţeni, pentru că ceva din firea lor îi face să se preteze la citirea şi cererea unor astfel de materiale. Şi-mi vine o singură replică în minte: "proşti, da' mulţi". Pentru că de fapt nu capacitatea mintală e o variabilă importantă aici, nici studiile sau mediul din care provin cititorii, ci faptul că sunt mulţi cei care îşi trec timpul cu astfel de presă.

Din cinci călători cu metroul, trei sigur citesc "Libertatea", Click" sau "Cancan". Şi ca să închei cu măreţie, imaginaţi-vă două fete cu vârsta în jur de 20 de ani, aplecate deasupra unui ziar "Ring", în metrou. Nu, nu lenea de a ridica paginile de jos (că doar, cum să te cobori la un aşa nivel încât să iei ziare de pe jos? ) e relevantă aici, ci faptul că se străduiau să descifreze fix ultima pagină, cu... bârfe din lumea mondenă!!!

Să... supravieţuim bine, că de trăit...

P.S. : Caricatură preluată de pe www.vidu.ro

Ceva ce nu este de vânzare

2010-06-13T17:44:00.003+03:00

"O tânără pereche de soţi intră în cel mai frumos magazin de jucării din oraş. Bărbatul şi femeia priviră îndelung la jucăriile colorate aşezate pe rafturi, la cele atârnate de plafon şi la cele îngrămădite la întâmplare parcă, pe băncuţe. Erau acolo păpuşi de tot felul, jocuri electronice, bucătării în miniatură unde se puteau face prăjituri şi pizza.
Nu reuşeau să se hotărască. Atunci se apropie de ei o vânzătoare tare amabilă.
- Ştiţi, începu femeia, avem o fetiţă mică, dar noi suntem mai toată ziua plecaţi de acasă, uneori chiar şi seara.
- Fetiţa noastră nu prea este veselă, continuă bărbatul.
- Am dori să-i cumpărăm ceva care să o facă fericită, reluă femeia, şi atunci când noi nu suntem acasă... Ceva care să o bucure când este singură.
- Îmi pare rău, zise zâmbind vânzătoarea. Noi aici nu vindem părinţi."

*****

"Faptul de a hotărî să avem un copil înseamnă a contracta faţă de el cea mai înaltă datorie din câte pot exista pe lume. Toţi micuţii vin la noi cu un bilet de chemare la viaţă şi ne spun: „M-aţi chemat şi iată-mă! Ce îmi daţi acum?”.
Astfel începe îndatorirea educativă.

Un băiat de 15 ani vede cam aşa acest lucru:
Voiam lapte
Şi am primit biberonul,
Îmi doream aproape părinţii
Şi am căpătat o jucărioară,
Voiam să le vorbesc
Şi mi-au dat un televizor,
Doream să învăţ
Şi mi-au cumpărat caiete,
Voiam să gândesc
Şi am primit cunoştinţe,
Doream o perspectivă globală asupra lucrurilor
Şi am dobândit câte o biată idee,
Voiam să fiu liber
Şi m-au învăţat disciplina,
Îmi doream iubire
Şi mi-au făcut morală,
Voiam o profesie
Şi am dobândit un loc de muncă,
Doream fericire
Şi am primit bani,
Voiam libertate
şi am căpătat o maşină,
Doream să aflu sensul lucrurilor
Şi am intrat pe făgașul carierei,
Voiam speranţă
Şi mi s-a dat doar milă,
Voiam să trăiesc..."

BRUNO FERRERO

(preluat de aici)

Fă-te frate cu tine, ca să treci prin viaţă!

2010-06-12T16:01:00.003+03:00

Ştiu, uneori mi se pare că nu mai pot continua. Atunci mă aşez, îmi strâng genunchii la piept şi respir adânc. Uneori sunt prea multe şi eu prea mică pentru ele. Şi din păcate ştiu, în viaţă nu faci numai ceea ce-ţi place, ci şi ceea ce trebuie. Sună a compromis? Mi se pare că este. Şi încă unul destul de mare. Cale de mijloc? Nu cred că există. Opţiunile sunt simple: faci sau nu acest pact cu tine. Gen "fă-te frate cu D___, ca să treci puntea". Şi-atunci ce faci când simţi că te-ai trădat deja prea mult? Înapoi nu te poţi întoarce. Mergi înainte, continuând să faci compromisuri cu tine, te opreşti, regândeşti strategia? Şi cum afli când trebuie să te opreşti?

Prea multe întrebări, prea greu totul câteodată şi prea rar încurajarea aceea, care să te ungă pe suflet...

*****

Şi după atâta dramatizare, să dezbatem cu Vlad Mixich ce înseamnă frica în zilele noastre şi până unde poate ajunge mizeria (că altfel nu am cum să-i spun) ascunsă (sau nu) în om. Sper să savuraţi comparaţia clasei politice cu diverse rase de câini, mie mi-a plăcut teribil!

Scurt pe 2 : Caut JOB!

2010-06-08T21:17:00.004+03:00

Am constatat că orice se învaţă, mai ales când nu duci lipsă de bunăvoinţă, de puţină străduinţă şi ceva materie cenuşie. Şi m-am săturat de tipare, de nepăsarea celor din jur, de felul în care se complac în situaţii şi uşurinţa cu care fac nişte compromisuri care, mai devreme sau mai târziu, îşi revendică dreptul.

Defectele mele cele mai mari: nu suport abuzul de putere, nedreptatea, prostia, ipocrizia, minciuna sau pasarea responsabilităţilor de colo-colo, în speranţa că se găseşte cineva să rezolve problema, numai cel care trebuie, nu. Dacă e vorba de muncă în echipă, vreau să văd echipa, nu doar şeful care face paradă cu fişa lui de post şi cu mail-urile cu sarcini care trebuie executate. Nu sunt dispusă să mor cu firma şi cu task-urile de gât, dar sunt dispusă şi capabilă să dau tot ce pot, pentru ca treaba să meargă bine.

M-am săturat să aud că peste tot e la fel, muncă multă şi apreciere deloc. Vreau să cred că muncim pentru a trăi, nu că trăim pentru a munci.

Oare se riscă cineva să mă angajeze?

Playing with more than fire

2010-05-30T17:12:00.010+03:00

După câte am văzut/ ascultat aseară, după câte am citit şi după cât de criticaţi au fost după finala naţională, nu pot să spun decât FELICITĂRI, Paula şi Ovi, pentru că le meritaţi din plin! :)

Despre rezultat şi despre ceilalţi concurenţi, prefer să mă abţin, ca să nu mă irit în zadar că a câştigat o piţipoancă şi accentul ei penibil! :D Na, că am zis-o!

Ah, piesa de mai jos este cea de-a doua cu care Paula a participat la finala naţională, alături de Kamara. Pentru că îmi place, pur şi simplu, pentru că Paula este o valoare, poate să cânte orice şi oricum! Şi pentru că "It's not too late, you know, / To change yourself / And try again to reach the sky!" :)

C'est pas trop tard de changer ta vie!

"Unde-i unul, nu-i putere la nevoi..."

2010-05-28T09:10:00.004+03:00

... şi-n alte... cele. :p

Un sfert de veac

2010-05-26T08:00:00.001+03:00

Deasupră-mi cerul albastru, atât de albastru cum parcă nu l-am văzut nicicând. În faţa mea, copacii verzi de-atâta primăvară, ce-şi leagănă braţele-n vânt. Şi păsările ce-şi susură trilurile, trimiţându-mă... departe.

Asta mi-e clipa şi-acesta mi-e refugiul, oaza de linişte în care mă regăsesc, în care totul se împarte la unu, după contopirea lui doi... 25 de ani, atât. Şi doar opt luni de când mi-am aşezat apele în matcă. La fel de spumegânde, la fel de luptătoare, strecurându-se printre stânci şi peste câmpii, mereu ştiindu-şi drumul, mereu gonind, mereu oprindu-se la nordul lor, acasă...

E linişte, e o îmbrăţişare ca o adiere şi-o inimă care bate a-mplinire. Un sfert de veac, emoţiile unui nou început, mirare, teamă, bucurie şi peste toate, noi.

"E prea puţin ce pot mărturisi,
Dacă-ai fugi şi nu te-aş mai găsi,
Dar, ca să afli totul, nu e greu;
Ascultă-mă cu sufletul, mereu,
Lăsându-mă să cred că nu mai vrei
Să te desprinzi cumva din ochii mei
Şi-ai să înţelegi cât frig s-ar întâmpla
Dac-ai fugi şi nu te-aş mai afla..."
(George Ţărnea - Reflex 110 )

Sondaj, caut răspunsuri!

2010-05-25T13:49:00.000+03:00

De ceva timp am şi eu nişte pitici pe creier, care mă tot întreabă diverse şi vor cu tot dinadinsul să le răspund. Şi cum eu sigur aş fi subiectivă, vă întreb pe voi, câte ceva, în partea dreaptă a blogului. E drept, voi folosi rezultatele la cele două întrebări şi în alte scopuri... nobile, desigur. :)

Dacă doriţi să dezvoltaţi subiectul, o puteţi face liniştiţi printr-un comentariu. Oricum tema e amplă şi se poate dezbate mult pe marginea ei. Una sau două întrebări ar mai fi, totuşi, de pus:

-dacă mass-media sunt manipulate, cine sunt cei care le manipulează?
-putem considera că şi presa de scandal (gen "Libertatea", "Click", "Cancan" şi altele de acelaşi fel) manipulează şi este manipulată?

Aştept răspunsurile voastre cu interes. :D

L.E. : Între timp, am pus la punct şi o variantă mai... elaborată. Pentru cei interesaţi, îl găsiţi aici. Cu mulţumiri pentru ajtor! :)

"Ridică-te şi roagă-te pentru zile mai frumoase...!"

2010-05-10T20:23:00.004+03:00

Nu ştiu cât îmi place ceea ce fac... poate că şi resemnarea trebuie să înceapă undeva...

*****

Sunt momente în care nu aş vrea nimic altceva decât să... plec. Şi sunt altele în care, aşa cum citează Cabral pe cineva care nu mai e printre noi, mi-aş da demisia. Demisia din rolul de adult, care încearcă să facă faţă unei lumi nebune, unei ţări bolnave, conduse de incompetenţi... Măcar atunci când eşti mic, oricâte probleme ar fi în jur, nu eşti conştient de ele şi ştii să te bucuri la maxim de viaţă.

*****

Cu toate astea, am un curcubeu deasupra mea şi o grădină în suflet care îmi readuc zâmbetul pe faţă şi mă fac să sper că mâine va fi mai bine. În plus, un film cu Robin Williams vine întotdeauna la momentul potrivit. Cine ştie, cunoaşte, iar gestul se adaugă altora ce mi-au rămas de răsplătit... cu tot ce am eu mai bun, dar mai ales cu tot ceea ce ştiu că nu am...

*****

Până la urmă, "să spun că nu am curaj, ar însemna să abandondez tot; să spun că nu pot, ar însemna să dau cu piciorul şansei care mi s-a dat [...]"

"Trăim mereu în căutarea gloriei, în goana după aur, încercând să evadăm din cotidian, fără să ne dăm seama că speranţa e în mâinile noastre. [...] Nimeni nu mă va putea convinge că trăim din vise şi ambiţii. Tinerii nu mai ştiu să zâmbească, disperarea ia locul inspiraţiei. Nu trebuie să ne lăsăm învinşi, viaţa e prea scurtă. Nu trebuie să ne dăm bătuţi, trebuie să ne continuăm drumul..."

Dor de...

2010-05-01T09:30:00.006+03:00

Oameni. Oricum aş da-o, oricum aş întoarce-o, totul se reduce la oameni. Dacă fiecare dintre noi şi-ar asuma atribuţiile ca atare şi nu ar încerca să lase totul în cârca altcuiva la modul "Lasă, că munceşte fraierul/ fraiera asta!" poate lumea ar fi un loc mai bun.

Deşi am tot spus faptul că omul nu se schimbă la comandă şi că dacă îţi pasă de cineva, îl accepţi cu bune şi cu rele, eu am tot sperat că lucrurile vor fi altfel. Am acordat şanse peste şanse umanităţii, deşi în sufletul meu mi-era teamă că visez în zadar. Iar acum tind să nu mai fiu tolerantă. Nu mai pot. Mă doare prea mult... atâta prostie, ipocrizie, lene, minciuna, manipulare, egoism, nesimţire crasă... Mă dor cei ce pleacă şi nu vor să se mai întoarcă, mă dor visele şi dorinţele mele şi ale tuturor celor ce văd lumina zilei, mă doare viitorul copiilor nenăscuţi încă...

Mă dor cei ce se despart după ani întregi de căsnicie, cei ce după un astfel de pas au tupeul să spună "Recucereşte-mă!" sau cei care practică şantajul emoţional, mizând pe o cenuşă care a rămas acolo unde a fost foc. Mă doare nepăsarea, indiferenţa unora faţă de alţii, dar mai ales mă doare îndrăzeala de a terfeli iubirea, de a şterge cu ea pe jos, ca şi cum ar fi un nimic. Mă doare necredinţa şi felul în care sunt batjocoriţi cei care mai cred şi simt să fie altfel.

Dacă societatea e bolnavă, e din cauza oamenilor. Iar dacă ei nu vor să se vindece, asta nu se poate face cu forţa. Mai grav e că lumea va rămâne suferindă până când omul va realiza cât de mult rău face. Şi stau şi mă întreb ce se întâmplă cu sămânţa de îndumnezeire?

("Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui.")

Tot încerc să o regăsesc în cei din jur şi prea puţini o mai păstrează... Astfel încât, în loc să fiu la modă cu ce se face astăzi şi cu felul în care trăieşte, prefer să mă resemnez cu faptul că prea curând nu se va schimba nimic!

Pentru lume, nu sunt mai mult decât o nebună, pentru mine, însă, lumea e aşa!

Anunţ de angajare!!!

2010-04-22T18:10:00.003+03:00

Detalii aici. :)

Inedit, nu? Cu siguranţă se poate face unul şi pentru fete. Şi asta pentru că, odată căsătoriţi, amândoi soţii trebuie să îşi asume evoluţia relaţiei şi familiei lor. Din păcate, unii/unele văd probleme acolo unde de fapt nu sunt şi renunţă mult prea uşor la angajamentul pe care şi l-au luat faţă de partenerele/ partenerii lor.

Dacă oamenii ar învăţa să-şi asume rolurile ca atare şi nu ar mai căuta fericirea acolo unde nu e, dacă oamenii ar învăţa să crească cu adevărat şi nu ar mai fi egoişti, dacă şi dacă... poate lumea asta ar fi un loc mai bun. Atâta timp cât mulţi se plâng, dar puţini iau atitudine, atâta timp cât continuăm să vedem paiul din ochiul celui de lângă noi, nu şi bârna din al nostru, nimic nu se va schimba!

Şi e nevoie doar de voinţă! Dar staţi, oamenii sunt prea comozi ca să-şi permită să vrea şi să lupte cum se cuvine! Preferă compromisurile, minciunile, manipulările!

"Ce vremuri! Ce moravuri!" (Cicero)

Despre răutate şi alte vicii

2010-04-11T18:26:00.008+03:00

Se întâmplă ceva în ultima vreme care mă face să mă întreb, pentru a nu ştiu câta oară, cum poate fi combătută nu prostia, că asta nu cred că are leac, ci răutatea oamenilor. Şi dorinţa aceea stupidă de a părea puternici în ochii lor şi ai unora de-a cărora admiraţie au nevoie, bătându-şi joc de semeni. Respectul se câştigă, nu se cere, iar astfel de persoane nu-l vor avea nicicând pe al meu. Vor avea, în schimb, milă. Pentru că sigur nu e uşor să vrei să pari altfel decât eşti, să vrei să-ţi ascunzi slăbiciunile profitând de alţii şi să te prefaci că vrei să avansezi, când de fapt nu faci decât să urmăreşti directivele date de altcineva, pentru că ţi-e mai comod aşa, decât să lupţi cu forţele tale.

Din fericire, încă mai văd şi mai simt. Şi când o dimineaţă începe cu o aspirantă roşie la un loc în Parlament care îmbrăţişează în neştire necunoscuţii care vând în piaţă (pentru că sigur nu-i va cunoaşte vreodată), zâmbind, de la datorie, reporterei şi cameramanului de la Antena 3, dar care se încheie cu un târg de bunătăţuri şi muzică maramureşene, atunci îndrăznesc să zâmbesc. Mai sunt oameni frumoşi în ţara asta pe care ipocrizia altora o duce de râpă.

De fapt, ei sunt pretutindeni, trebuie doar să-i observăm. Ca atare, vă las mai jos câteva frânturi de astfel de persoane. Publice, vedete, cum le spun unii, dar atât de simple, de sincere cu sine şi cu alţii, încât ar trebui să ne gândim mai mult la CURAJUL DE A FI NOI ÎNŞINE, nu ceea ce ar vrea alţii să fim.

Vizionare plăcută!

(de aici)

(găsit aici)

Mai mult din Oana Pellea aici şi aici. Iar şi mai mult cu siguranţă vom găsi pe scenă...

P.S.: Poate că nu întâmplător oameni frumoşi dau la iveală alţi oameni frumoşi. Până la urmă, fiecare are menirea sa. Unii sunt făcuţi să dezvăluie misterul, alţii să îl lase să fie revelat, dar nimeni nu are dreptul să îl distrugă...

Leapşă pe... necitite

2010-04-08T19:43:00.005+03:00

Nu am mai răspuns de ceva timp la o leapşă, iar asta m-a luat cam pe... necitite, ca sa zic aşa. Şi asta pentru că a trecut ceva vreme de la ultima mea lectură. Dar să mă încumet, totuşi, să-i răspund Ralucăi.

1. Citatul tău preferat dintr-o poezie scrisă de Eminescu
Ar fi mai multe, dar am ales doar unul:

"De-aceea zboare anu-acesta
Şi se cufunde în trecut,
Tu ai ş-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.

Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi,
Având cu toate astea-n faţă
De-a purure ziua de azi." ("Cu mâine zilele-ţi adaogi")

2. Care sunt poeţii tăi preferaţi de naţionalitate română?
Iulia Hasdeu, Anatol E. Baconski, Ion Minulescu, Ana Blandiana, Nichita Stănescu, George Ţărnea...

3. Care sunt poeţii tăi preferaţi, străini?
La început am fost tentată să spun că nu am, apoi mi-am dat seama că sunt cel puţin doi, Omar Khayyam şi Rabindranath Tagore.

4. Poeţii contemporani preferaţi.
Acum mă întreb, se pun la socoteală numai cei consideraţi de lumea întreagă poeţi? :D Nu de-alta, dar mă gândesc la Cărtărescu şi la doi prieteni care sunt foarte pe sufletul meu, deşi nu sunt de renumele celui dintâi: Sandrina Ramona Ilie şi Ştefan Ciobanu. Şi aş mai pune pe cineva pe listă, deşi a trecut ceva de când nu i-am mai citit o poezie (mea culpa): Maria Diana Popescu.

5. Scriitorii preferaţi.
Muulţi, începând cu Octavian Paler, Sartre, Simone de Beauvoir, Bulgakov, Mihail Drumeş, Amelie Nothombe, Jacques Cazzotte, Oana Pellea (scriitoare fără voie) şi lista poate continua.

6. Scriitorii contemporani preferaţi.
Mai sus menţionata Amelie Nothomb.

7. Ultima piesa de teatru văzută.
Hmmm, cele din cadrul Festivalului Naţional de Arte pentru Liceeni Florian Pittiş pot fi luate în considerare? :D Asta era anul trecut. Dacă eram întrebată de film, eram mai rapidă.

8. Ultimul spectacol de operetă văzut.
Cum "niciunul" nu poate fi considerat nici "primul", mai bine spun că nu am fost.

9. Cărţile preferate.
Despre asta am mai vorbit, am o listă întreagă şi la profil şi sigur nu sunt toate şi vor mai urma.

10. Cu ce scriitori, dacă unii dintre ei ar trăi şi azi, ţi-ai dori să fii prieten.
Nu ştiu dacă să fi fost neapărat prietene/prieteni, dar mi-ar fi plăcut să-i cunosc pe Iulia şi Bogdan Petriceicu Hasdeu.

11. Ce carte scrisă deja ţi-ar fi plăcut să fie scrisă de tine şi de ce?
"Maestrul şi Margareta", de Bulgakov. Pentru că, dincolo de tehnică, tema mi se pare complexă şi de ce nu, actuală. Mulţi şi-ar vinde, din păcate, sufletul Diavolului pentru bunăstarea lor, în toate formele ei.

Acestea fiind spuse, în direct, de la faţa lipsei de timp pentru lectură, dau leapşa mai departe Sandrinei şi lui Ştefan.

P.S. : Mă gândesc deja la lista de cărţi care aşteaptă să le citesc. :">

Ziua Învierii, să ne luminăm popoare!

2010-04-04T17:12:00.003+03:00

Ştiu că aţi aflat deja, dar vă mai spun şi eu: Hristos a înviat! Şi ce zi senină şi albastră ne-a dăruit... Să ne bucurăm şi să fim recunoscători, că avem pentru ce!

?!?

2010-04-01T18:03:00.005+03:00

Se făcea că aş fi vrut să scriu, dar nu aveam timp. Şi se mai făcea că aveam multe de strigat şi poate de aşternut în pagină. În plus, se făcea că e grevă la RATB şi că mergeam pe jos o oră de acasă până la metrou şi invers, în lipsă de maşină personală sau de taxi. Ba chiar mi-ar fi plăcut de nişte oameni, dacă şi-ar fi însuşit cu adevărat această calitate. Şi se mai făcea că era Săptămâna Patimilor şi mă străduiam să gândesc şi să mă comport ca atare.

Ah, staţi, lucrurile astea chiar s-au întâmplat sau sunt în curs de desfăşurare! Trist...

Om, ce mare răspundere ai şi cât de puţine poţi să suporţi şi să faci de unul singur!

De puteţi crede...

2010-03-25T20:32:00.007+02:00

În ochii ei îţi revezi copilăria întreagă şi viitorul care aşteaptă după colţ. Mamaie Mihaela are privirea blândă şi smerită, abia îndrăzneşte să se uite la cel din faţa sa. Micuţă de statură, adusă de spate, cu părul cărunt ivindu-se de sub batic, ea duce pe picioare cam 80 de primăveri, o osteoporoză şi multe de-ale bătrâneţii. Povesteşte printre lacrimi că are un singur copil, o fată, bolnavă de ciroză, cu imunitatea foarte scăzută. A făcut cibernetica şi s-a căsătorit cu un inginer-constructor, despre care nu se poate spune că îşi face datoria de soţ, nu are grijă de casă şi de soţie aşa cum ar trebui. Singura consolare a bătrânei este nepoata în vârstă de 17 ani, care o mai ajută cu treburile şi îi oferă sprijin şi echilibru.

Mamaie Mihaela nu cerşeşte nimic, ba chiar îşi cere scuze trecătorilor că îi deranjează cu prezenţa sa. Cu toate astea, acceptă cu umilinţă şi recunoştinţă orice primeşte: o vorbă bună, un zâmbet cald, o strângere de mână, un pic de timp, ceva d-ale gurii în amintirea celor adormiţi sau câte-un bănuţ. Dacă altor bătrâni le sclipesc ochii când li se dă mai mult de 1 leu, mamaie Mihaela e în stare să refuze politicoasă, pe motiv că "lasă, domnişoară, că îţi trebuie şi ţie".

Mamaie Mihaela vorbeşte blând şi bine, doar a lucrat în învăţământ. În plus, spre ruşinea mea şi a multora dintre noi, citează din Biblie fără greşeală: "De poţi crede, la Dumnezeu toate sunt cu putinţă". Aşa îţi dai seama unde sunt speranţa şi nădejdea sa de mai bine. Şi ar mai fi ceva: "Să dispară băbătiile astea (bine, că şi eu sunt bătrână), alde Iliescu şi alţii. Că din cauza vârstei nu mai judecă aşa cum ar trebui. Să lase pe alţii mai tineri, să ne fie şi nouă bine. Eu am lucrat în învăţământ... Dar din pensia mea de cinci milioane cum să mă descurc? Cum te aduce destinul... Destinul nu te uită niciodată", concluzionează mamaia.

Sprijinind sub mâna stângă o jumătate de covrig, din care tocmai mâncase, o banană şi o cutie de icre abia primite, cu dreapta îşi şterge lacrimile şi îşi cere din nou scuze pentru deranj. De unde să aibă, săraca, habar, că într-o după-amiază târzie şi obosită, poate aduce un strop de lumină într-un suflet frământat? Dacă o întâlniţi în drumul vostru, sprijinită de un perete, la o ieşire de metrou, strângeţi-i mâna, întrebaţi-o de sănătate sau pur şi simplu zâmbiţi-i! O lacrimă de-a sa, de fericire că i-aţi acordat puţin răgaz, valorează cu siguranţă mai mult decât mărunţişul de care încercaţi să vă descotorosiţi!

Încântare

2010-03-21T20:14:00.006+02:00

În ciuda modului în care evoluează minunata noastră ţară, avem oameni frumoşi. Oameni care ne cântă, care ne încântă, care ne povestesc în note muzicale, în cuvinte, în lemn, în piatră, în gesturi sau în vorbe. Mă bucur că în acest an omul de mai jos ne reprezintă la Eurovision. Chiar dacă n-a fost dată în care să nu fim cârcotaşi faţă de reprezentanţii noştri, ea merită să fie acolo. Indiferent de rezultat. Şi asta cu atât mai mult cu cât concursul nu mai e de mult ce-a fost odată.

Desenchantee

2010-03-19T21:34:00.013+02:00

Uneori, se întâmplă câte un lucru care o trânteşte de pământ şi o aduce la realitate. A uitat de ea. Şi-a pus în cui dorinţe, vise, întrebări, uimiri, pasiuni, până şi vaiete şi dureri. Nu-i de mirare că dimineaţa, când se uită în oglindă, nu se mai recunoaşte: trăieşte doar pe jumătate, dacă asta se poate numi "a trăi".

*****

În anonimatul şi tăcerea mea, îmi place să cred că încă "văd" oamenii din jur. Citesc la unii dorinţa de a fi apreciaţi şi respectaţi, la alţii frustrarea că nu au ajuns unde au vrut. Sunt şi persoane care calcă de mici pe cadavre pentru propriile scopuri şi orgolii. Aşa se distrug prietenii, iubiri... Dincolo de orice renume, succes social sau material, neîmplinirea îşi strigă neputinţa. Ce rost are să îţi asiguri aprecierea unei lumi întregi, dacă sufletul tot singur îţi e, dacă seara, după o zi de glorie, nu ai cu cine să împarţi bucuria? Ce rost au toate strădaniile noastre de a ne adapta acestei lumi nebune şi acestei societăţi bolnave, dacă într-un final, tocmai cine ar trebui să fie lângă noi nu e? Ce folos, când în adâncul sufletului ştii că toată faima de care te-ai putea înconjura nu valorează nici pe jumătate cât omul drag pe care ai vrea să-l strângi în braţe la sfârşitul unei zile? Ce rost să ştii că te iubesc o sută de oameni, când tu tânjeşti tocmai după ceea ce la un moment dat ai desconsiderat?

*****
"Despre lucrurile simple" ale Mihaelei Rădulescu nu am multe de spus. Mi-a ajuns în mâini şi am citit-o. În afară de paginile despre Irak şi Afganistan şi cele care poartă numele cărţii, restul nu constituie cine ştie ce noutate sau enigmă nerevelată până acum. Mihaela Rădulescu e prea aproape de lume, Oana Pellea, în schimb, e foarte aproape de cer. Totuşi, din anumite puncte de vedere, cartea celei dintâi m-a durut teribil. Şi tot din anumite puncte de vedere, "Nişte răspunsuri" vor rămâne doar o serie de alte pagini de pe tarabe, ca multe altele.

*****

Je voudrais retrouver l'innocence, mais rien n'a de sens, et rien ne va... Veşti. Amalgam: tristeţe, neputinţă, nepăsare, scârbă, dorinţă, ajutor, nerăbdare, dor, împlinire, aripi, zbor, linişte... Tararam, tararam, tarararam... primăvara începe cu tine, prima ploaie de vară nu ţine... Nerecunoştinţa, însă, începe acolo unde omul din tine nu se recunoaşte în nimic din ceea ce are, iar cei din jur îţi spun că eşti norocos, dar tu te simţi oricum, numai aşa nu. Atunci e cel mai bun moment în care să-ţi scoţi sufletul la o plimbare, să staţi de vorbă ca între doi vechi prieteni.

Insomnii

2010-03-11T21:47:00.011+02:00

Era ea, în creierii nopţii. Se trezise să meargă la baie, dar în sinea ei ştia că nu doar asta a făcut-o să-şi întrerupă somnul. A oftat şi a privit în sus: lumea se mutase pe tavan. Peste câteva ore, are să-şi înfrunte din nou cea mai mare dezamăgire. Ratase, ştia asta şi de mai bine de o lună încerca să se resemneze. Cum, când fiinţa ei îi urla trădarea în fiecare clipă?

Şi el... el cum a putut s-o lase să facă asta, iubind-o atât? Dar nu, nu e vina lui, ea a ales... Şi-acum el îi priveşte chinul interior în fiecare zi. Ea tace, zâmbeşte şi spune că s-a obişnuit. El nu o crede. O simte. Ştie că dincolo de toate, ea îşi e pustie. Ar vrea să o ajute, să nu o mai vadă aşa, dar nu poate. Probabil în subconştient ştie că, fără să vrea, a împins-o la asta. Şi ea a acceptat, ca să nu-l dezamăgească.

S-a pus în pat şi s-a învelit în braţele lui, încercând să alunge gândul că va avea o altă zi lungă şi insuportabilă. Deja s-a învăţat să îi fie silă de tot. Peste câteva ore, când somnul îi va fi mai dulce, ceasul va anunţa că trebuie să se despartă de pat şi de căldura trupului dragului ei. Din fericire, măcar plecarea e temporară, căci seara se vor revedea. Vor mânca împreună, vor sta la poveşti, se vor regăsi în dragoste şi într-un final vor adormi. În această ordine sau alta sau, cine ştie, deloc.

Până atunci, ea trebuie să înfrunte o nouă zi. Şi mintea îi zboară aievea. De ceva timp, zăpada se cerne mereu. Se gândeşte cum ar fi să alunece şi să se întindă pe jos, simţind gheaţa sub spate şi fulgii dansându-i pe chip. Nu a mai căzut de mult, dar a învăţat de-atâtea ori să se ridice.

Cum să te vindeci de oboseală, când ea vine din zădărnicie şi neputinţă? Unii aşteaptă primăvara, ea doar un mugur ce nu va mai înflori nicicând...

A oftat şi a privit în sus: lumea se mutase pe tavan. Il y a toujours des choses qu'il faut faire au-dela des reves, des desires... Şi sufletul îi fuge iar...

La mulţi ani, blog!

2010-03-06T15:31:00.004+02:00

S-a întâmplat să-mi amintesc şi m-am uitat în arhivă:
a mai trecut un an de blogging... în total îs doi.